Marii consumatori de energie apasă butonul de „alarmă roşie”: Sectorul industrial îşi pierde competitivitatea sub povara SUPRATAXĂRII

La scumpirea accentuată şi continuă a electricităţii pe PZU, se adaugă contractele pentru diferenţă (o schemă de subvenţionarea energiei electrice cu emisii reduse de carbon), o nouă schemă suport pentru cogenerare şi suprataxarea energiei. Astfel, costurile totale cu energia electrică, ajunse deja la un nivel nesustenabil, riscă să transforme electricitatea dintr-o materie prima într-un produs prohibitiv şi să elimine producătorii industriali locali de pe piaţa concurenţială internaţională.

Consumatorii de energie, fie ei industriali sau persoane fizice, ar putea fi nevoiţi să susţină o nouă schemă de sprijin pentru producţia de energie din surse cu emisii reduse, schemă pe care beneficiarii din energia regenerabilă nu o consideră necesară. În schimb, aceştia solicită, ca şi ABIEC, stabilitate legislativă şi o mai bună funcţionare şi reglementare a pieţei. Practic, recuperarea investiţiei în energie din surse regenerabile va fi, din nou, garantată de stat şi plătită de consumatorul final, ceea ce va scumpi, artificial, electricitatea.

Aceasta în condiţiile în care, înşişi investitorii în energie din surse regenerabile (RES) susţin că o asemenea schemă nu este necesară, în contextul în care costurile totale ale proiectelor utilizând energia solară şi eoliană au scăzut cu până la 80%, respectiv 30-40% în perioada 2009-2015, conform datelor ANRE.

În plus, marii investitori în acest sector investesc deja în producţia de energie din surse regenerabile de energie, fără sprijin din partea statului. Spre exemplu, anul trecut, ENGIE Franţa, a anunţat investiţii într-un parc eolian cu o capacitate de 300 MW, Vattenfall, Suedia a anunţat investiţii într-un parc eolian offshore cu o capacitate instalată de 700 MW, încă din 2017, Dong Energy, Danemarca şi-a asumat instalarea a două proiecte eoliene offshore cu o capacitate totală de 480MW, în Germania. Toate aceste proiecte au fost asumate de către investitori fără sprijin din partea statelor. Similar, în cazul producţiei de energie eoliană, au fost implementate proiecte fără finanţare din partea consumatorilor finali în ţări precum Italia, Portugalia, Spania sau Marea Britanie.

Impactul aplicării contractelor pentru diferenţă (CdF) va fi resimţit de întreaga industrie românească şi cu precădere de industria energio-intensivă, care concurează, pe pieţele internaţionale, cu companii care nu sunt supuse unei asemenea suprataxări (precum cele din China, SUA sau statele CIS) şi care nu poate transfera costurile subvenţiei clienţilor săi. Efectul final va fi pierderea competitivitatii industriei romanesti, dezindustrializarea României, relocarea acesteia şi, în final, micşorarea numărului de companii care vor cumpăra respectiva energie curată în România.

CdF vin în completarea unor alte suprataxe preconizate a fi suportate de consumatori. Astfel, implementarea OUG 114/2018, prin care se modifică şi contribuţia plătită de titularii de licenţe din energie, la 2% din cifra de afaceri, generează deja efecte în creşterea preţului final al energiei. Peste această creştere, se va adăuga subvenţia rezultată de o nouă schemă pentru cogenerare, anunţată de către autorităţi.

Trei noi tipuri de taxe

Aşadar, industria românească este pusă în faţa a trei tipuri noi de taxe, care vin peste o creştere accentuată şi fără suport material a preţului energiei electrice pe OPCOM, în ultimul an. Concret, pentru contractele cu livrare în 2019, preţul energiei electrice a crescut, pentru consumatorul final, cu 80% comparativ cu 2016. La acestea se adaugă serviciile de sistem, transport, distribuţie, taxa de cogenerare, certificate verzi care reprezintă 29% din preţul total al electricităţii.

Acelaşi preţ final creşte continuu şi ca urmare a costurilor cu emisiile indirecte impuse pentru producătorii de energie din cărbune. Concret, preţul unui certificat de emisii a crescut, în ultimele 18 luni, de circa cinci ori, de la 5 euro, la 27,5 de euro, previziunile pentru 2020 fiind de 40 de euro/certificat. Acest cost s-a tradus prin includerea a 70-80 de lei/MWh. Uniunea Europeană a decis, în acest caz, compensarea costurile cu emisiile indirecte la consumatorii finali energo-intensivi cu risc de relocare.

Dacă, în prezent, aceste costuri cu energia au diminuat drastic profitabilitatea marilor consumatori de energie, pachetul de noi taxe preconizate a fi puse în aplicare riscă să facă nesustenabilă activitatea industriala în România şi ar putea duce la relocarea, în afara ţării, a companiilor producătoare, cu impact negativ asupra bugetului de stat şi ratei şomajului.

În consecinţă, ABIEC susţine necesitatea realizării unei analize de impact a CdF asupra preţului final al energiei electrice şi eliminarea măsurilor de sprijin pentru energia regenerabilă, având în vedere că tehnologia este deja sustenabilă economic.

De asemenea, Asociaţia solicită implementarea schemei de compensare a emisiilor indirecte, aprobată încă din 2012 de Uniunea Europeană şi pusă deja în aplicare de 10 state membre (Franţa, Germania, Spania, Marea Britanie, Finlanda, Olanda, Belgia, Slovacia, Grecia, Lituania) care au aplicat o politică se protejare a investiţiilor locale şi a locurilor de muncă.

În plus, ABIEC susţine reglementarea şi funcţionarea bursei de energie din România pe baze concurenţiale reale, care să elimine distorsiunile înregistrate în ultimul an.

ABIEC atrage atenţia că un ritm de creştere a costului cu energia electrică precum cel înregistrat în ultimul an şi preconizat a se înregistra şi în perioada următoare, scoate în afara pieţei produsele româneşti, poate duce la închiderea de capacităţi majore de producţie şi la oprirea unor investiţii de ordinul sutelor de milioane de euro.

Asociaţia Marilor Consumatori de Energie include cei mai mari consumatori de energie din România. Printre aceste companii se numără Alro Slatina, ArcelorMittal România, TenarisSilcotub şi Saint-Gobain Glass România, care au un consum de energie de aproximativ 10% din totalul produs în România. Aceste companii sunt angajatori direcţi pentru peste 30.000 de oameni şi sunt indirect responsabile pentru alte 170.000 de locuri de muncă ale companiilor contractoare.