Mitul lui Sisif capătă sens în România

În plus, alte miliarde de euro au venit de la Uniune – sunt peste 20 de miliarde de euro fonduri de preaderare, structurale şi de dezvoltare regională, care au intrat în România “pentru proiecte”.

Şi, totuşi, în aceste zile, se discută, la nivelul guvernului, nu despre noi proiecte, nu despre noi autostrăzi, ci despre reluarea unui proces început în urmă cu 15 ani: autostrada de peste munţi, Comarnic – Braşov.

Sunt 15 ani de la semnarea primului contract pentru construirea autostrăzii. 15 ani în care, dacă punem cap la cap promisiunile politice, România ar fi trebuit să fie brăzdată de autostrăzi – 2.000 de km, cel puţin. Şi are sub 1.000, la aproape 30 de ani de la Revoluţie.

În 2004, Guvernul Năstase a încercat construirea autostrăzii cu grupul francez Vinci. În 2010, guvernul Boc a încercat şi el, cu consorţiul Vinci - Akor. În 2013, guvernul Ponta a extins varianta cu Vinci, Strabag şi Akor, într-un parteneriat public-privat (PPP), în care constructorul găseşte finanţarea, iar statul plăteşte pe parcurs - în jur de 8,5 miliarde de euro pentru 30 de ani, în acest caz. Eşec total.

Anul trecut, premierul Tudose anunţa că urmăreşte o înţelegere cu Banca Mondială pentru reluarea proiectului. În aceste zile, oamenii premierului Dăncilă au anunţat că guvernul renunţă la proiectul cu Banca Mondială şi reiau ideea unui PPP.

De-a lungul anilor, s-a încercat varianta ca autostrada să fie construită din banii UE. Nu s-a putut, pentru că nu se află pe traseul drumurilor paneuropene. Iar montajul unui PPP este complicat. De ce nu construieşte statul autostrada? Nu are 2 – 3 miliarde de euro?

Am făcut, în urmă cu muţi ani, pentru Ziarul Financiar, un interviu cu Anca Boagiu, ministrul Transporturilor de atunci. I-am arătat cheltuielile cumulate ale Ministerului Transporturilor - în jur de 2 miliarde de euro, anual, pe atunci. De ce nu constuiţi autostrăzi? Nu aveţi bani sau ceea ce aveţi nu este suficient? Ministerul Transporturilor a avut mereu bani, a admis dna Boagiu. Atunci? Câteva vorbe, acolo, despre “neştiinţă” şi o ridicare din umeri, aceasta a fost explicaţia!

Vorbele fostului ministru al Transporturilor sunt reconfirmate în aceste zile de ministrul Finanţelor Eugen Teodorovici. Iată ce spune: “Cheltuim în administraţie sume enorme, pe lucruri care nu se justifică, de la şedinţe în consilii de administaţie, până la cumpărări şi achiziţii care nu se justifică”.

Am căpătat, în ultimii ani, obiceiul de a ne plânge că statul îşi reduce cheltuielile de investiţii, pentru a putea face faţă creşterilor de salarii şi pensii. Aşa şi este. Dar, în trecut, cheltuia între 5-6% din PIB pentru “investiţii”. Sume enorme, care nu se văd în nimic, după cum constată frecvent rapoartele Comisiei Europene.

Aşa cum spuneam, din 2005 până anul trecut, statul a cheltuit pe investiţii din buget (cheltuieli de capital) 244 de miliarde de lei (53 de miliarde de euro). Desigur că nevoile de investiţii sunt multe. Dar, din acest munte de bani, nu s-a putut face măcar o autostradă întreagă? Nu a găsit statul zece miliarde de lei, din cele 244 de miliarde de lei, ca să facă autostrada Comarnic-Braşov? În 15 ani?

Cari toată veşnicia un bolovan la deal, precum Sisif, doar ca să o iei de la capăt mereu?

Faci, cică, proiecte, banii sunt risipiţi pe nimicuri, iar rezultatul este nisipul care se iroseşte printre degete. Şi ne mirăm apoi că trei milioane de oameni au plecat din ţară, doar de când guvernul Năstase, în 2004, semna primul contract pentru autostrada Comarnic - Braşov?

Dar, când în fruntea ministerului de resort ajunge un Lucian Şova, care zice, nici mai mult nici mai puţin că, dacă construim autostrăzi, salariile vor creşte, iar multinaţionalele vor pleca în ţări cu salarii mai mici şi fără autostrăzi, atunci “absurdul” pe care Albert Camus îl propune drept cheie pentru Mitul lui Sisif capătă sens.