OPINIE | Ce motiv de ceartă să mai găsim: dependenţa României de UE

În respectiva emisiune ministrul finanţelor, Eugen Orlando Teodorovici, a sugerat că, deşi România nu e ameninţată acum de nicio criză economică de genul celei din 2009, un risc îl reprezintă însă gradul ridicat de dependenţă economică de UE, de circa 80% în ce priveşte schimburile comerciale.

„Noi astăzi suntem dependenţi în proporţie de 80% de celelalte state europene. Trebuie să variem foarte mult economic, mai există şi alte pieţe pe care să ne dezvoltăm”, a spus ministrul. Aceasta înseamnă că atunci când în UE preţurile cresc, „indirect sunt eu afectat în economie, pentru că eu încorporez în ceea ce fac produse aduse din acea zonă”, a precizat Teodorovici, adăugând că „trebuie să dăm drumul la investiţii publice şi să atragem investiţii private, ca să nu mai avem această dependenţă de spaţiul european”.

Cum stau lucrurile mai exact cu această dependenţă de UE, ori de ce până acum nu „s-a dat drumul” la investiţiile publice cu pricina, ministrul n-a vrut sau n-a reuşit să explice mai clar. Iar dacă a încercat să justifice mersul inflaţiei din România prin ceea ce s-a întâmplat până acum în Vest, încercarea e foarte de uşor de demontat. În România inflaţia a crescut constant în ultimele luni, ajungând de la o rată anuală de 1,77% în septembrie trecut la 5% în martie 2018, maximul ultimilor 6 ani, în timp ce în zona euro, inflaţia întârzie cu încăpăţânare să se apropie de orizontul de aproape 2% ţintit de BCE. Din mai anul trecut şi până acum, inflaţia în zona euro n-a mai depăşit niciodată 1,5%, ba chiar din noiembrie încoace a tot scăzut, iar singura lună din acest an când s-a mai înviorat a fost martie, când creşterea anuală a preţurilor s-a accelerat de la 1,1% în februarie la 1,4%.

Numai că, în loc ca discuţia pe aceste teme să continue, singura urmare la ceea ce a lansat ministrul a fost un comunicat furibund al PNL, care îl acuză pe Teodorovici de abordare „antieuropeană”, că vrea ca România să „instituie blocade economice contra altor state UE” ca „să se izoleze şi să se îndepărteze de spaţiul european” şi îi cere premierului Viorica Dăncilă să se delimiteze foarte clar de afirmaţiile ministrului, fiindcă în caz contrar s-ar confirma că tot demersul actualului guvern privind aderarea la zona euro „nu este altceva decât o butaforie menită să inducă în eroare opinia publică”.

În logica politică a opoziţiei, e de înţeles că orice afirmaţie a unui reprezentant PSD despre relaţiile economice cu UE poate fi suspectată de intenţii rele – în cazul de faţă, de încurajarea tendinţelor eurosceptice din societate (cu cât mai puţin UE, cu cât mai bine pentru noi) şi de blamarea Occidentului pentru propriile nereuşite (UE e de vină că noi avem inflaţie mare). Doar că soluţia cu adevărat de folos societăţii, presupunând că ministrul ar avea aceste intenţii rele, nu e să etichetezi drept antieuropenism orice încercare de a comenta despre riscurile integrării economice şi comerciale. Dacă România s-a angajat să adere la zona euro, asta nu înseamnă că de acum eşti obligat la un entuziasm orb şi exclusiv pentru tot ce înseamnă zona euro, ca nu cumva să devii altminteri suspect că vrei să „institui blocade economice” şi să scoţi ţara din Europa. Dimpotrivă, România merită să discute deschis toate informaţiile pe această temă, exact aşa cum se întâmplă în orice altă ţară europeană.

La ora actuală, aşa cum reiese din rapoartele Comisiei Europene şi ale analiştilor bancari, Slovenia figurează drept „elevul bun al Europei”. Membră a UE din 2004 şi a zonei euro din 2007, a reuşit să depăşească efectele devastatoare ale crizei financiare, reducându-şi deficitul bugetar de la 14,6% din PIB în 2013 la 0,8% în 2017 şi datoria publică de la aproape 83% din PIB la circa 76%. A terminat anul trecut cu o creştere a PIB estimată la 4,9%, obţinută dintr-o combinaţie echilibrată aproape ideal între cererea internă de consum, exporturi mai mari decât importurile, creşterea investiţiilor publice şi private. Pentru 2018 şi 2019, raportul de iarnă al CE se aşteaptă la o creştere economică solidă, însă ceva mai mică, pe măsură ce contribuţia exporturilor nete se va reduce şi cererea internă va rămâne de bază – nu din vina ţării, ci fiindcă aceeaşi tendinţă descendentă a creşterii PIB e aşteptată şi de la zona euro, destinaţia exporturilor Sloveniei.

Într-un asemenea context trebuie citite, de exemplu, declaraţiile făcute recent pentru publicaţia Emerging Europe de Blaž Brodnjak, CEO al NLB, cea mai mare bancă din Slovenia. Economia slovenă este dominată de companii furnizoare de componente pentru export, ceea ce este un motiv de îngrijorare, spune el, astfel încât ţara trebuie să-şi schimbe economia, să găsească moduri de a creşte valoarea adăugată, ca să-şi poată menţine creşterea economică. Sibil Svilan, şeful băncii SID, vorbeşte de acelaşi lucru: Slovenia ar trebui să-şi diversifice exporturile, sursele de creştere, întrucât este foarte dependentă de UE şi deci depinde de ceea ce se întâmplă cu partenerii comerciali din zona euro. O reprezentantă a agenţiei de stat pentru promovarea investiţiilor adaugă că „vestea bună e că dependenţa de exporturi ca motor economic a devenit mai echilibrată în ultimii ani”, pe măsură ce consumul intern şi investiţiile publice în mari proiecte de infrastructură au crescut în importanţă.

Criza a rafinat modul de înţelegere a dependenţei esticilor faţă de nucleul bogat al UE, dependenţă iniţial considerată un simplu echivalent al succesului integrării, sau altfel spus al ideii că Estul se dezvoltă cu banii Vestului. La început, economiştii şi bancherii au constatat că ţările unde capitalul vestic avea ponderea cea mai mare în sectorul bancar au suferit cel mai mult de pe urma acestei expuneri. Mai apoi, aceiaşi economişti şi bancheri au remarcat că Polonia a fost singura ţară din Est care a scăpat de recesiune fiindcă a avut o piaţă internă suficient de mare şi de profundă încât să poată asigura creşterea economică majoritar din resurse proprii. Pe de altă parte însă, redresarea zonei euro a atras după ea rapid şi redresarea esticilor, tocmai prin pârghia exporturilor de care e vorba în povestea Sloveniei.

Ca şi celelalte ţări, România a constatat pe pielea ei şi dezavantajele acestei dependenţe (şi sectorul bancar dominat de bănci străine, şi piaţa internă insuficient dezvoltată au contribuit la amploarea crizei), dar şi avantajele (şi-a revenit din criză exact pe seama exporturilor spre zona euro, ba încă într-un mod atât de net, încât poate ne aducem aminte cum prin 2013 era la ordinea zilei printre economişti şi bancheri discuţia despre cum poate fi relansat consumul intern în aşa fel încât să se mai echilibreze un pic situaţia în peisajul motoarelor de creştere a PIB). Tocmai de aceea, chiar nu merită discuţii simpliste pe tema asta. Acum, economiştii îşi pun problema unor metode mai rafinate de evaluare şi abordare a divergenţelor economice dintre Est şi Vest rezultate sau rămase în urma crizei. Şi vom vorbi despre ele în următoarele săptămâni: măcar de dragul de a vedea cum se pune problema atunci când nu mai e redusă la nişte lupte politice.