Opinie Cristian Hostiuc, ZF: Cel mai greu lucru pentru un investitor e să ştie când şi cum să vândă, nu când să cumpere. Cazul Ţiriac

Puţină lume ştie că la începutul anilor 2000, Banca Ţiriac se chinuia să supravieţuiască pentru că se îneca cu credite neperformante. Atunci, Mugur Isărescu, guvernatorul BNR, i-a spus omului de afaceri că trebuie să vină cu o nouă infuzie de capital dacă mai vrea să rămână pe piaţă.

Strâns cu uşa, Ţiriac a venit cu noi bani şi l-a angajat pe Anthony  van der Heijden , fostul şef al operaţiunilor ING de la Bucureşti să-i cureţe banca. Situaţia multor bănci din România este la fel în acest moment.  

Creşterea economică care a venit peste România începând cu 2002-2003 şi boom-ul creditelor de consum unde Banca Ţiriac finanţase operaţiunile Flanco a dat o altă întorsătură evoluţiei băncii, ca de altfel şi a întregului sistem bancar românesc.

Perspectiva intrării în Uniunea Europeană în 2007 a umplut avioanele de investitori care căutau să cumpere bănci în România, o ţară subbancarizată ( subbancarizată este şi acum), dar cu perspective extraordinare de creştere când se faceau power-point-uri.

În 2004, Ţiriac şi-a pus şi el banca la vânzare, dar în termeni diferiţi de cei clasici. El voia să găsească un investitor cu care să se asocieze, nu să-i vândă banca pur şi simplu.  Aşa că în prima parte a lui 2005, omul de afaceri i-a selectat pe cei de la HVB Bank , la vremea respectivă al doilea grup mare bancar din Germania, care avea o filială în România.  De Banca Ţiriac se mai interesaseră grupul francez Societe Generale, care avea în România BRD, National Bank of Greece, care avea Banca Românească, BNP, un alt mare gigant francez şi chiar HSBC.

Această asociere a lui Ţiriac cu HVB este una din cele mai interesante tranzacţii făcute pe piaţa românească pentru că parametrii de evaluare pentru exit, respectiv dacă Ţiriac voia să iasă de tot din afacere, au fost stabiliţi atunci.

În 2005, preţul activelor româneşti începuse să crească pe neaşteptate şi considerabil şi niciun om de afaceri român nu prea mai voia să vândă pentru că spera că va obţine mult mai mult dacă mai aşteaptă câţiva ani. Ţiriac şi-a dat banca şi controlul primind în schimb parametri de ieşire din deal.  Preluarea peste numai câteva luni a grupului german HVB de către italienii de la UniCredit a menţinut în picioare parametrii afacerii, respectiv, multiplul de activ net, cel mai uzitat indicator de evaluare a unei bănci. 

În cazul tranzacţiei din 2005 între Ţiriac şi HVB, multiplul a fost de peste trei ori, activele nete, dacă nu chiar 3,5. Când numai peste şase luni, la finalul lui 2005, BCR a fost vândută la un multiplu de şase, cel mai ridicat multiplu de evaluare stabilit pentru o bancă, pe care Erste îl regretă şi acum  şi plăteşte cu vârf şi îndesat, în mod cert Ţiriac a crezut că şi-a vândut banca prea ieftin. După numai trei ani, a venit criza, iar băncile din întreaga lume păreau că pică ca la un joc de domino.  Indicatorii de evaluare pentru o bancă s-au prăbuşit şi de la o medie de 3-4, multiplul a căzut la 1 şi chiar sub 1, respectiv pe o bancă nu se mai plătea nici măcar activul net deţinut.

Citeşte continuarea materialului pe www.zf.ro