OPINIE | Iniţiativa celor Trei Mări capătă o extensie, un mal de Atlantic, şi două furculiţe

Haterilor cărora rândurile de mai sus le vor părea anti-ceva, orice, le spun că privirea mea încearcă să îşi păstreze luciditatea, şi că vreau să analizez demersul oficialilor de peste ocean doar prin prisma a ceea ce au spus şi au făcut. Să recapitulăm: 12 state europene, aflate cele mai multe în spaţiul ex-sovietic, decid să colaboreze în domenii precum infrastructura, energia şi cel digital; un număr de proiecte de mare importanţă strategică şi economică sunt propuse – autostrăzi şi căi ferate care să lege nordul si sudul Europei, conducte de LNG (gaz natural lichefiat, hidrocarbura-star a momentului), interconectări digitale, un fond de investiţii în valaore de 100 de milioane de euro care să finanţeze proiectele, o reţea a camerelor de comerţ din ţările participante, pentru afaceri mai facile.

Cu totul, o sumă ce idei menite să adune la un loc interese şi să determine statele semnatare ale iniţiativei să colaboreze, într-o lume caracterizată mai degrabă de demersuri separatiste, de războaie comerciale. În iad, adică.

De ce iadul? Se spune că iadul este un loc al dezmăţului culinar, cu o mare masă plină cu toate bunătăţile posibile, la care oamenii stau câte doi, faţă în faţă. Fiecare are o furculiţă suficient de lungă pentru a-l hrăni pe cel din faţă, dar prea lungă pentru a se putea hrăni pe sine. Mâncatul devine o chestiune de încredere, pentru că ar trebui să-i dai hrana celui din faţă, pentru a fi sătul. Iar în iad nimeni nu are încredere în cel din faţă şi fiecare suferă de foame în faţa mesei încărcate. Relaţiile internaţionale mi se par a fi astăzi bazate pe un soi de încredere în care sunt implicate seturi de furculiţe cu cozi lungi de miliarde, multe miliarde din orice valută veţi fi vrând. Şi cel din faţa cuiva trebuie să-i capete încerderea şi să-l înţeleagă, ca să poată mânca.

Americanii au înţeles acest lucru. Donald Trump a venit anul trecut la Varşovia şi, asemeni unui agent de vânzări conştiincios, a încercat să impună alternativa importurilor de gaze naturale lichefiate unei Europe dependente de gazul rusesc. Anul acesta la Bucureşti a venit secretarul pentru Energie Rick Perry, care a făcut spectacol, vorbind cu şarm despre binefacerile – aţi ghicit! – gazelor exportate de Statele Unite. Generalul James Jones, de la Atlantic Council, a evidenţiat dorinţa fondurilor de investiţii americane de a participa la fondul de investiţii pe care statele din Trei Mări îl înfiinţează. Preşedintele Donald Trump a renunţat la obişnuitul Twitter şi i-a trimis o scrisoare lui Klaus Iohannis, insistând pe securitate energetică şi reducerea barierelor în calea unui comerţ liber, echitabil şi reciproc în Europa Centrală şi de Est (asta o spune omul care a impus taxe vamale considerabile exporturilor din China, Canada sau statele Europene).

Pe scurt, oamenii îşi reglează lungimea furculiţei, ca să poată mânca şi ei.

Este ceea ce politicianul european nu a înţeles niciodată. Politicianul european a mizat pe reglementări legislative în exces, pe ideea că timpul le rezolvă pe toate şi, în ultimă instanţă, pe acordarea unor sume, mai mari sau mai mici, care să scoată la liman orice situaţie.

Iniţiativa celor Trei Mări poate deveni în realitate ceea ce este pe hartă, o coloană vertebrală a unei Europe care acum tinde să se cocoşeze spre Vest. Dar pentru asta statele semnatare trebuie să pună în practică proiectele acelea uriaşe de care am vorbit până acum, să creeze o punte între statele occidentale şi Statele Unite şi să aducă echilibrul necesar în geopolitica mondială.

În iadul de care vorbeam mai sus, statele Iniţiativei Trei Mări ţin nu una, ci două sau mai multe furculiţe. Ca să mănânce şi ele.