SCENARII MORGAN STANLEY: "Căsătoria în stil italian" nu este o soluţie viabilă pentru zona euro

Articolul, publicat de Financial Times, aparţine lui Edward Chancellor, expert în istorie financiară, jurnalist şi, din 2008, strateg la fondul de investiţii GMO din Boston.

Materialul se bazează pe o analiză publicată la începutul lunii mai de banca americană de investiţii Morgan Stanley, care discută patru posibile scenarii în care ar putea evolua criza datoriilor de stat din zona euro.

Cel mai optimist deznodământ al crizei ar fi convergenţa politică şi economică a statelor din zona euro, în următorii ani, însă în lumina evenimentelor recente scenariul pare implauzibil.

O altă variantă ar fi convergenţa economică a statelor din zona euro fără o uniune politică, însă reformele necesare pentru atingerea acestui obiectiv reprezintă soluţii pe termen lung, incompatibile cu instabilitatea politică antrenată de austeritatea severă din sudul zonei euro.

Pentru a redeveni competitivă din punct de vedere economic în raport cu Germania, Spania ar avea nevoie de scăderea costului muncii cu cel puţin 20%, iar o devalorizare internă de o asemenea magnitudine este imposibil de realizat într-o ţară cu şomaj de 25% şi o datorie a sectorului privat nefinanciar care depăşeşte 200% din PIB.

Al treilea scenariu descris de Morgan Stanley este autosugestiv - destrămarea zonei euro - în contextul absenţei voinţei politice pentru convergenţă economică. Costurile economice şi financiare şi complexitatea juridică a dizolvării zonei euro sunt imposibil de calculat sau anticipat, de la statutul instrumentelor financiare denominate în euro la impactul asupra Uniunii Europene ca întreg, despre care nu se ştie dacă mai poate exista după desfacerea uniunii monetare.

Al patrulea scenariu la care face referire Morgan Stanley este supranumit "Căsătoria în stil italian", după filmul din 1964 cu acelaşi nume. Banca se referă la reunificarea Italiei în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, când întreaga ţară, în forma actuală, a adoptat o monedă unică.

La acea dată, nordul Italiei se bucura de mult mai multă prosperitate decât sudul, cu un venit mediu cu circa 20% mai ridicat. Sudul ţării nu era însă nici pe departe subdezvoltat, având avantajele unei populaţii mai numeroase şi mai multor locuri de muncă în industrie decât regiunile nordice.

Istoria economică a Italiei în următorii 150 de ani este definită în principal de divergenţele persistente dintre nord şi sud. Decalajul salarial a început să crească la scurt timp după reunificare. În prezent, venitul mediu din nordul Italiei este cu aproximativ 70% mai ridicat decât în sud.

Între timp, sudul s-a confruntat constant cu şomaj ridicat, sărăcie şi o lipsă perpetuă de oportunităţi economice, care a antrenat fenomenul emigrării.

Desigur, diferenţele de natură culturală dintre cele două regiuni au contribuit la dezvoltarea situaţiei, însă principalul vinovat pare să fie uniunea monetară a Italiei.

Productivitatea din sudul ţării a crescut mai încet decât în nord, iar spre sfârşitul secolului XIX sectorul agricol a început să se confrunte cu o concurenţă dură în privinţa preţurilor din partea Lumii Noi. Dacă Regatul celor Două Sicilii ar fi continuat să existe, moneda din regiune ar fi fost cu siguranţă mai scăzută în valoare faţă de moneda unică italiană, sprijinind competitivitatea economiei locale.

Moneda adoptată de Italia după unificare s-a apreciat însă timp de câteva zeci de ani, subminând tot mai mult competitivitatea economică a sudului.

Italia a reuşit să rămână unită datorită transferurilor fiscale uriaşe din nord spre sud, care continuă şi în ziua de azi. Economiştii plasează aceste transferuri la 4-5% din PIB pe an. Fluxul de subvenţii acordat sudului a menţinut veniturile de acolo la niveluri nesustenabile economic, alimentând şomajul, iar proiectele mari de infrastructură şi dezvoltare finanţare de nord a antrenat corupţia şi a hrănit organizaţiile criminale.

Transferurile fiscale au ajutat Italia să-şi menţină unitatea politică, însă cu costuri enorme, iar extrapolarea acestui scenariu la nivelul zonei euro anunţă un viitor sumbru pentru Europa, cu adâncirea divergenţelor şi întreţinerea unui echilibru economic artificial în Grecia şi celelalte state din sud.