Se adevereşte din nou superstiţia lui Isărescu? Când rezerva de aur a României depăşeşte 100 de tone, apar probleme

"Când rezerva de aur a Băncii Naţionale a României a crescut rapid după 1990, am devenit superstiţios, pentru că (în istorie - n.r.) atunci când a depăşit 100 de tone, s-a întâmplat ceva", a afirmat într-o conferinţă guvernatorul BNR. Isărescu a exemplificat cu înstrăinarea tezaurului României în Rusia, precum şi problemele economice ale ţării după cel de-al doilea Război Mondial.

Isărescu a reluat ideea în 2013. El şi-a amintit că în anul 1990, la două ore după ce a fost numit guvernator al băncii centrale, a mers la tezaur. "De ce? Ca să ating aurul, era şi ultima rezervă tangibilă a Românei şi ca să capăt încredere. M-a întrebat cineva cum am rezistat (ca guvernator, o perioadă îndelungată - n.r.). Probabil că am luat ceva magie din tezaurul, mic atunci, nu aveam decât vreo 64 tone de aur, suficient ca să îmi dea încredere pentru câţiva ani buni, cel puţin. În prezent, suntem la al doilea ciclu pe care îl trăiesc, de explozie a preţului aurului", a spus Isărescu.

De la înfiinţarea Băncii Naţionale a României, în 1880, rezervele de aur au fluctuat în funcţie de evenimente istorice - războaie şi decizii politice -, dar şi de ciclurile de creştere economică.

România avea mai puţin de 15 tone de aur în rezerva Băncii Naţionale (BNR) la sfârşitul secolului al XIX-lea, imediat după înfiinţarea instituţiei, şi a atins recordul istoric în 1940, când deţinea aproape 140 de tone din metalul preţios, ocupând locul 12 în lume.

BNR avea în 1940 mai mult aur în rezervă decât băncile centrale din Italia, Australia, Grecia, Brazilia, Norvegia sau Japonia.

Astfel, România avea în anul 1900, la începutul secolului XX, 10,5 tone de aur. Rezerva s-a dublat în următorii cinci ani şi a ajuns la 22,5 tone în 1905, pentru ca apoi să urce constant până în 1940, când a atins maximul de 139,88 tone.

Un important punct de inflexiune în această direcţie este perioada 1915-1920, când România a predat Rusiei tezaurul. BNR avea mai puţin de 2 tone de aur în 1920, însă rezerva a crescut în următorii cinci ani pentru a ajunge la aproape 73 de tone în 1925, de la 64,1 tone în 1915, cu un an înainte de semnarea decretului de predare a Tezaurului.

În 1973, la scurt timp după ce România a devenit membru al Fondului Monetar Internaţional, statul avea rezerve de aur de 71 de tone, care au crescut constant până în 1985, când au ajuns la 119 tone.

Rezerva s-a înjumătăţit însă în 1987, la 48 de tone, şi a continuat să scadă în 1988, la 45 de tone, după decizia lui Nicoale Ceauşescu de a vinde aur pentru a rambursa datoria de stat. Spre sfârşitul lui 1989, BNR a cumpărat aproximativ 20 de tone, rezerva revenind la 68 de tone.

După 1989, rezerva de aur a României a crescut constant până în 1999, fiind menţinută de BNR la puţin peste 100 de tone din 2000 până în prezent.

Trebuie remarcat că Isărescu a intuit emoţiile pe care rezerva de aur le implică cu mult mai mult timp înainte. În primăvara anului 1995 Isărescu anticipa o politică mai activă a Băncii Naţionale în privinţa administrării stocului de aur, într-un interviu acordat Reuters. „Operaţiunile internaţionale de swap ar putea fi cea mai potrivită modalitate de a creşte valoarea stocului de aur, dar Isărescu a precizat că banca centrală trebuie să acţioneze cu atenţie, deoarece înstrăinarea unei părţi din stocul de aur ar putea determina obiecţii de ordin emoţional din partea opiniei publice. Isărescu a declarat că rezervele denominative în dolari ale Băncii Naţionale se cifrau în luna martie la 530 de milioane de dolari, nefiind necesară vînzarea unei părţi din stocul de aur pentru creşterea rezervelor”, spune ştirea de atunci.

Şi într-adevăr, rezerva de aur a tot iscat „obiecţii de ordin emoţional”, dar nu numai. Oficialii BNR au tot explicat, în ultimii ani, cum este administrată rezerva de aur, răspunzând unor aceleaşi idei, repetate mereu.

Aşa că acelaşi Isărescu spunea, în 2016: „Dacă se induce neîncredere, de exemplu, în rezerva internaţională sau în rezerva de aur a României, nu este vorba numai de defăimarea Băncii Naţionale. Este vorba despre defăimarea României, în toate discuţiile acestea, care nu-şi au rostul. Am să vă punctez pe exemplul cu aurul. Noi, în fiecare lună, prezentăm publicului, din ţară şi din străinătate, rezerva. Aceasta e transparenţă totală. Spunem cât este, dăm comunicat pe care îl preia toată presa română. Datele privind rezerva sunt auditate de firmelele cu cea mai mare credibilitate, pe plan internaţional. Dacă apare cineva, un neica nimeni, care spune că a dispărut rezeva de aur, asta înseamnă că e defăimată Banca Naţională sau că e defăimată România? Nu trebuie decât ca acel cineva să ia raportul anual şi să vadă”.

Mugur Isărescu a mai spus că toată rezerva a unei ţări se ţine în conturi din străinătate, inspirând astfel credibilitate, şi că de aceea românii pot să facă plăţi, fără problemă, oriunde în lume. ”Şi pentru că multă lume consideră că e ceva necurat aici, Banca Naţională ţine aurul la Londra, păi aurul este parte din rezerva noastră internaţională. E rezervă internaţională. Nu e rezervă internă. Toată rezerva internaţională a unei ţări se ţine în exterior, că de aceea se numeşte rezervă internaţională. Dolarii, cei 32 de miliarde de euro, echivalentul a a 37 de miliarde de dolari, nu îi ţinem în ţară. Dacă i-am ţine în ţară, nu ar avea absolut nicio valoare. Nu ar asigura stabilitate. Îi ţinem în conturi în străinătate, aşa se ţine”.

Guvernatorul revenea, în 2018: „Aurul din rezerva României este păstrat în Banca Angliei, un custode solid din toate punctele de vedere. Plasarea în arbitraj sau sau în diverse operaţiuni pe pieţele internaţionale prezintă riscuri, având în vedere evoluţiile globale, astfel că am considerat că nu este oportun să efectuăm astfel de plasamente. Deci nu am făcut şi nici măcar nu ne-a trecut prin cap să jucăm aurul la păcănele, cum a spus recent un... personaj”, a declarat Mugur Isărescu, la conferinţa de prezentare a Raportului BNR pe anul 2017.

Un capitol special din Raport analizează evoluţia rezervei de aur a României în perioada postdecembristă, arătând că aceasta a crescut cu 30 de tone între anii 1989 şi 2000, după care s-a menţinut constantă. „Dacă mai punem la socoteală şi aurul depus în altă parte cu documentele de rigoare, dar încă nerecunoscut, avem imaginea unei rezerve solide”, a mai spus guvernatorul BNR, referindu-se - dar fără să nominalizeze - la tezaurul românesc din Rusia.

Se pare că, într-adevăr, Isărescu are tot dreptul să fie superstiţios: când rezerva de aur depăşeşte 100 de tone, România are probleme.

Iar dacă nu le are, şi le creează singură.