WSJ:Momentul restructurării datoriilor ţărilor cu probleme va influenţa profund existenţa zonei euro

Cu cât restructurarea se face mai devreme, cu atât vor fi afectate mai mult băncile din zona euro. Însă, dacă restructurarea vine târziu, contribuabilii şi ţările creditoare vor deveni mai reticente în a ajuta o altă ţară, ceea ce va pune la încercare unitatea zonei euro.

Pe măsură ce timpul trece, datoriile guvernelor Greciei, Irlandei şi, în curând, ale Portugaliei sunt transferate din sectorul privat în cel public. Investitorii privaţi nu vor să finaţeze aceste guverne, iar în aceste condiţii, când obligaţiunile ajung la scadenţă, fondurile sunt investite în alte active.

UE şi FMI înlocuiesc aceste finanţări, astfel că ponderea datoriilor deţinute de instituţiile financiare internaţionale creşte. Astfel, dacă vreunul dintre cele trei state îşi restructurează acum datoria, investitorilor privaţi li se vor cere reevaluări negative de circa 50%, situaţie deloc confortabilă.

În schimb, dacă vreunul dintre guverne cere restructurarea datoriei din 2013 se va confrunta cu două alternative mult mai dificile, respectiv intrarea în incapacitate de plată către toţi creditorii privaţi, ceea ce înseamnă ieşirea de pe pieţele financiare timp de mai mulţi ani, sau cererea unor reevaluări negative ale datoriilor deţinute de alţi membri ai zonei euro.

A doua varinată va întâmpina probleme politice, poate chiar imposibil de rezolvat, notează WSJ.

Până în 2013, datoria guvernamentală a Greciei ar putea atinge nivelul nesustenabil de 170% din Produsul Intern Brut. Jumătate din aceasta va fi deţinută de UE şi FMI, iar FMI are statutul de creditor preferat, ceea ce înseamnă că are întâietate la rambursare.

Pentru a aduce datoria la un nivel sustenabil, guvernul elen trebuie să reevalueze jumătate din aceasta, ceea ce ar putea fi posibil prin refuzarea rambursării întregii datorii către sectorul privat. Însă guvernele care recurg la această măsură nu mai au acces la finanţare de pe pieţe pentru foarte mult timp.

Alternativa Greciei ar fi restructurarea datoriilor către alte state, aşa cum au făcut Polonia în anii '90 şi Germania după cel de-Al Doilea Război Mondial. În ambele cazuri, datoriile au fost moştenite de la regimurile anterioare pe care creditorii au fost mulţumiţi să le vadă dispărând.

Însă Grecia, Irlanda şi Portugalia nu par să se bucure de o simpatie similară. Pentru a crea o urmă de simpatie, liderii zonei euro vor trebui să admită că o parte din problemele statelor care au recurs la ajutor extern îşi are rădăcinile în structurile instituţionale ale uniunii monetare, şi că renunţarea la o parte din datorie reprezintă preţul pe care fiecare trebuie să-l plătească.

Fără această recunoaştere, orice încercare de restructurare după 2013 va fi, probabil, atât de nepopulară încât nicio ţară creditoare nu o va accepta.

Guvernele vor trebui atunci să intre în incapacitate de plată în privinţa obligaţiilor către fondurile de salvare, ceea ce ar putea duce la părăsirea zonei euro.

Prin amânarea restructurării, guvernele îşi asumă riscuri care ameninţă chiar existenţa zonei euro, în actuala sa formă, concluzionează WSJ.