Zâmbetele sunt gratis în Zurich, şi parcă deloc a pagubă

M-am îmbarcat joi spre Zurich având în minte imaginea protestelor care au cuprins România în ultimele zile, susţinute cu mâna pe piatră sau pe pancarte ironice de indivizi sau grupuri de oameni sătui de pretextul crizei mondiale şi neputinţa locală, de sărăcie, de mizerie, de lipsa de perspectivă.

În mod natural, mi-am propus să aflu, odată ajuns la destinaţie, cum şi dacă există criză într-un oraş medaliat cu atâtea superlative: unul din centrele financiare de top la nivel mondial, lider din perspectiva calităţii vieţii şi nivelului de trai.

Timpul fiind scurt şi programul încărcat, am început cu începutul. La finalul cursei de la aeroport la hotel am intrat în vorbă cu taximetristul. "Lumea întreagă este în criză", îmi spune într-o engleză curată Malek, originar din Pakistan şi stabilit în Elveţia de 20 de ani. Întreb despre piaţa de profil şi dacă s-au schimbat lucrurile în ultimii ani. "Da, într-adevăr, piaţa a scăzut cu 15%", vine răspunsul, atât de precis încât uit să cer alte detalii legate de business. Întorc discuţia la punctul de start şi vreau să aflu totuşi cum se resimte în buzunar regresul. "Eu sunt foarte fericit", îmi spune taximestristul, zâmbind convingător. A venit rândul lui să mă întrebe, politicos, dacă mai am şi alte întrebări. Nemaiavând, ne-am despărţit cu o strângere de mână.

Fidel obiectivului propus, am continuat investigaţia în holul hotelului, de data asta interlocutor fiindu-mi un manager de departament al unei firme locale. "Companiile încearcă să facă faţă situaţiei actuale fără să recurgă la concedieri. Acum suferim şi din cauza ratei de schimb. Vom vedea cum vor evolua lucrurile peste câteva luni", mi se răspunde, amabil. Îmi amintesc ca prin vis de anul 2008, când în România se vorbea încă în şoaptă de criză. "Ce mult timp a trecut de-atunci, şi câte s-au schimbat între timp", îmi spun cu obidă. "Dar revolte? Ştiţi, noi în România avem, în perioada asta. În Zurich au fost?", întreb, de data asta cu voce tare. Persoana în cauză era la curent cu situaţia din România, din presă, dar nu m-a putut ajuta în primă fază cu un exemplu similar local. După un moment de pauză, îmi spune că au existat totuşi niste conflicte de stradă cu poliţia, generate cu un an înainte după un meci cu rivalii de la Basel. Îmi reprim repede tentaţia ridicolă a unei comparaţii şi abandonez subiectul.

Următoarea discuţie legată de subiectul ales am avut-o cu un grup de manageri. "Zurich e un oraş ciudat. Mulţi oameni vin şi muncesc aici, dar trăiesc în altă parte. Nu s-au schimbat multe începând din 2008, iar rata şomajului este în continuare foarte scăzută", îmi spune unul dintre ei. Înţeleg că şomajul, şi nu PIB-ul, este unul dintre principalii indicatori avuţi în vedere cu ocazia acestui gen de discuţii. Mi se mai spune că salariile nu au scăzut, în schimb preţurile au mai crescut. Vreau să aflu care sunt industriile locale cele mai afectate de criza mondială."Care criză? Nu s-a ajuns jos, pe străzi", vine răspunsul. Insist şi aflu că există şi unele companii care au fost totuşi afectate de criză. Sau că industrii precum cea a construcţiilor stagnează de foarte mulţi ani. Sau că, din cauza preţurilor mari, unii elveţieni trec graniţa pentru cumpărături. În acelaşi timp, mulţi germani vin aici în căutare de joburi. "Ajungi să îţi pui problema dacă să cumperi un produs din afară sau din Elveţia, unde e mai scump, dar şi al cărui loc de muncă îl salvezi atunci când faci o achiziţie" a fost o altă frază care mi-a rămas în memorie.

Târziu, după ce îmi epuizasem arsenalul, mai aflu că a fost totuşi "o criză", în 2009, când vânzările au urmat temporar un accelerat trend descendent. Nu a durat mult. "În şase luni s-a ajuns înapoi la nivelul de dinainte. Erau semne că va dura, dar a trecut foarte repede", mi s-a spus.

Am revenit pe stradă, cu ajutorul unui ghid originar din partea Elveţiei unde se vorbeşte italiana, care a încercat în turul de două ore să pună grupul din care făceam parte în temă cu principalele informaţii legate de Zurich. Când am ajuns pe Bahnhofstrasse, ne-a atenţionat că ne plimbăm pe una dintre cele mai scumpe străzi din lume, după nivelul chiriilor practicate, iar lista nesfârşită de branduri celebre înşirate de o parte şi de la alta nu făceau decât să-i sprijine afirmaţia. Din datele sale, strada ocupă locul 8 în acest clasament după ultimele statistici. "Era pe locul 3 până acum câteva săptămâni", a precizat ghidul, cu oarecare regret.

Specializat în istorie, el nu a oferit prea multe cifre, accesibile oricum online, dar am aflat totuşi că Zurich, probabil cel mai mai scump oraş din Elveţia, are 380.000 de rezidenţi, la care se adaugă încă un milion de locuitori din suburbii, iar studenţii reprezintă 10% din populaţie. Totodată, ca fapt divers, ghidul ne-a spus ca aici sunt 1.200 de fântâni cu apă potabilă. Chiriile la case variază în funcţie de zonă, număr de camere sau dotări, şi sunt în uşoară scădere. Deşi oarecum nou în branşă, ghidul ne-a mai spus că numărul turiştilor a rămas relativ constant în ultimii ani.

Printre picăturile răzleţe de ploaie, în pauzele de prezentare a diverselor obiective, am încercat să aflu şi câteva răspunsuri la dilemele proprii legate de criză. "În plan personal n-am simţit o mare diferenţă", a spus el, după ce în prealabil mă informase că, într-adevăr, a auzit de concedieri şi chiar de falimente. Despre evoluţia pieţei pe care activează nu a putut oferi detalii, în condiţiile în care jobul de ghid era doar part-time, fiind o sursă de venit pe perioada doctoratului.

La fel ca şi în cazul celorlalţi interlocutori, răbdarea a dat roade. "Anul trecut am văzut reduceri de preţuri în magazine înainte de Crăciun, ceea ce nu s-a mai întâmplat până acum. Totuşi, în afară de asta, viaţa merge înainte ca şi până acum", a spus el. Într-adevăr, vitrinele multor magazine fac în continuare cu ochiul potenţialilor clienţi, afişând anunţuri cu reduceri generoase. Nu am mai insistat pe subiectul crizei, dar am zis să-mi încerc norocul întrebându-l de eventuale proteste. Mi-a povestit că la finele anului trecut au existat unele acţiuni în stradă, parte a mişcării Occupy Wall Street, dar nu a fost nevoie de jandarmi pentru a gestiona lumea adunată în Paradeplatz, o altă locaţie simbol pentru lumea finanţelor. De altfel, în piaţa unde îşi au sediile UBS şi Credit Suisse s-a încheiat şi turul de prezentare a oraşului.

Fără să fie la fel de precis cu cifrele ca în cazul fântânilor, ghidul ne-a spus că oraşul are un important număr de baruri şi restaurante, pentru toate gusturile, care sunt apreciate atât de localnici, cât şi de turişti. Parte a celei din urmă categorii, nu aveam cum să ratez vizita unor asemenea obiective.

La finalul primei zile, la cină, încercasem pentru prima oară experienţa elveţiană a "mâncatului în oraş". La scurt timp după intrarea în localul plin ochi de clienţi am aflat că nu, nu era o sărbătoare locală, ci doar o seară banală de joi. De data asta nu am mai avut nevoie de pix, şi nici măcar de dialog, pentru răspunsuri la ancheta mea apocaliptică: toată lumea zâmbea. Am consemnat zâmbete care păreau a fi de bucurie, de amabilitate sau etichetă, relaxate, ba chiar romantice sau petrecăreţe.

A doua cină, şi ultima, mi-a oferit o experienţă de două ore într-un restaurant de lux, iar informaţiile înregistrate pe retină au fost similare. Oameni în costum sau îmbrăcaţi casual, singuri sau în grupuri mai mici şi mai mari, laolaltă, bine-dispuşi, plătind preţuri destul de piperate pentru o seară în oraş. Oameni pe care evidenţa m-a impiedicat să-i abordez cu întrebări despre criză. Şi pentru că zâmbetele nu se împărţeau doar la masă, ci, mai discret, şi pe stradă, la hotel sau în autobuz, la un moment dat am erupt: "Aici toată lumea zâmbeşte!?", complimentând un localnic. "Dimineaţa, la prima oră, în drum spre serviciu, se zâmbeşte mai puţin", a venit răspunsul, însoţit de un surâs subtil.

Sâmbătă dimineaţă am lăsat în urmă un oraş elegant şi exclusivist, în care criza - aşa cum o înţeleg şi o percep eu - nu a venit, după toate aparenţele. Oamenii cu care am dialogat mi-au dat de înţeles, politicos, că înţeleg la ce mă refer, iar cei pe care am apucat doar să-i studiez de la distanţă au părut să refuze, elegant, subiectul.

Acasă, imaginaţia şi originalitatea protestatarilor din stradă născocise sloganuri care de care mai ironice. În Bucureşti, în drumul dintre aeroport spre casă, a început să-mi lipsească atmostera destinsă şi distinsă din Zurich. M-am surprins zâmbind amar la vederea câinelui comunitar de dimensiuni considerabile, aciuat în autobuz. În faţa mea, o turistă cu trăsături asiatice părea că vrea să-mi pună câteva întrebări.

(Material realizat de Ioan Dornescu, ioan.dornescu@mediafax.ro).