Cînd Sinodul interzicea reprezentarea scenică a Mîntuitorului

Interzicere. Importanţa textelor lui Nae Ionescu publicate zilnic stă în contribuţia lor la o posibilă Dare de seamă asupra vremii respective. Deşi majoritatea comentariilor semnate în Cuvîntul n-au zbor, tîrîndu-se pe pămîntul sterp al simplei consemnări a faptelor, totuşi 5:

„Sfîntul Sinod a fost sesizat de o cerere a d-lui I. Gr. Perieţeanu, privitoare la reprezentările operelor de teatru cari aduc pe scenă figura Mîntuitorului. I. Gr. Perieţeanu a tradus, anume, La Samaritaine a lui Rostand, într-o caldă, sonoră şi mlădioasă formă românească – dar piesa nu se poate reprezenta. Există mai din vechi o oprelişte a Sfîntului Sinod în această privinţă. Căci problema a mai fost pusă; acum vreo 30 de ani, cu prilejul încercării de a realiza scenic poemul dramatic I. N. R. I al răposatului Haralamb Lecca.

Înaltul nostru for bisericesc a fost de părere şi a hotărat ca asemenea spectacole, în cari ar trebui să apară în scenă figura Mîntuitorului, să fie interzise. Şi de atunci aşa a rămas.”

Nae Ionescu pledează împotriva acestei interdicţii, aducînd drept argument suprem reprezentarea lui Iisus pe lemn, pe pînză, în piatră, fără ca cineva să sară în sus că Mîntuitorul nu poate fi închipuit de nimeni. Rămîne însă ca fapt de Istorie chestiunea interzicerii de către Sfîntul Sinod a reprezentării scenice a Mîntuitorului. S-o fi renunţat la opreliştea asta? Dacă da, cînd?

*

Fanatism. Revăd şi sezonul cinci din The Last Kingdom, deşi abia-l terminasem înainte de a lua la revizionat întreg serialul. Revederea atît de apropiată în timp îmi oferă un enorm avantaj din perspectiva gîndurilor iscate de producţia cinematografică. Acela de a fi atent şi la înţelesuri, nu numai la acţiune. În plus, ştiind acum personajele din sezoanele anterioare, îmi pot face o imagine mai bună asupra lor. Eadith, de exemplu, apare pe o navă, venind din Francia, unde plecase după încheierea sezonului patru la Romcofoa, la graniţa dintre Mercia şi Northumbria, păzită de Uhtred.

Cînd am văzut sezonul cinci, nu mai ţineam minte cine e Haesten, la care merge Uhtred pentru a-l ajuta în recucerirea castelui. Uhtred ajunge la un moment dat la mînăstirea la care e stareţă Hild, din cîte am înţeles personaj real în Northumbria. Care mânăstire nu-i alta decît celebra Lindisfarne. Numai după ce-am revăzut serialul mi-am amintit cine era Hild.

Cea mai importantă descoperire ţine de personajul Brida. În acest sezon, cel puţin, deşi producătorii au vrut s-o prezinte ca o nefericită crăcănată între credinţele în zei şi credinţa în Dumnezeu, Brida apare ca un monstru. Ea se întoarce pentru a trece Yorkul prin foc şi sabie în numele restaurării vechilor credinţe vikinge. Conflictul de esenţă nu e cu Uhtred, aici doar Freud ar putea explica ura Bridei faţă de fostul iubit, ci cu Sigtryggr. Nepotul lui Ivan cel fără de oase, celebrul conducător viking, o cunoaşte pe Stiorra, fata lui Uhtred, cu sînge amestecat, născută dintr-un anglo-saxon şi o daneză, în timpul sîngerosului asediu al Winchesterului, capitala Wesexului. Amîndoi foarte tineri, sînt de acord că generaţia lor – atît în privinţa anglo-saxonilor, cît şi a danezilor – trebuie să nu mai stea sub influenţa poveştilor de moşi ale generaţiei bătrîne, obsedate de credinţe şi răzbunări. Din York, pe care-l primeşte de la Eduard în schimbul păcii, Sigtryggsr face un model de convieţuire între religii. Sezonul cinci se deschide cu imaginea misionarilor creştini trimişi la York de Alfred cel Mare pentru a-i creştina pe danezi, reuşind o sinteză de credinţe. Ştim cu toţii că danezii au sfîrşit prin a se creştina, semnul clar al renunţării la postura de războinici pentru cea de fermieri, negustori. Împotriva acestei tendinţe fatale se ridică Brida. Pînă la urmă producătorii au vrut să facă din ea un personaj tragic. Brida încearcă să se opună procesului de decădere a credinţelor păgîne. E ca şi cum ar veni cineva acum ca să îndemne la cruciadă împotriva LGBT. Cu toate acestea producătorii au exagerat atît de tare fanatismul Bridei încît personajul apare ca un monstru – şi văicărelile ei după moartea fiicei nu impresionează nici un spectator. Şovăielile lui Uhtered în a-i lua gîtul după cît rău i-a făcut fără motiv sînt incredibile.

Ca şi în sezoanele anterioare se expune pe larg teza răcelei criminale a Conducătorilor în numele raţiunii de stat.

Raţiunea de stat n-are mamă n-are tată. Æthelstan, bastardul, îşi datorează viaţa lui Uhtred. Cu toate acestea, ajuns rege îl sacrifică pe Uhtred fără milă. La fel se poartă şi lady Æthelflæd, conducătoarea Merciei. Uhtred e cel care a făcut-o regină, care a salvat-o de zeci de ori. Cu toate acestea, cînd vine vorba de a-i da lui Uhtred oaste pentru a-şi salva fiica, refuză, de dragul stabilităţii interne a Merciei.

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro