Chipul acesta a fost modelat de „Timur Lenk, Cuceritorul Lumii”, cum stă scris pe mormântul aşezat la picioarele mentorului său sufit, şeicului Sayid Baraka.
Timur Lenk, unul dintre marile paradoxuri ale istoriei: infirm de braţul şi de piciorul drept încă din zorii epopeei pe care urma s-o scrie, a trăit pe cal fără să-i alunece spada, confirmând împotriva tuturor că „doar o mână care mânuieşte sabia poate ţine sceptrul”.
Despotul, Amăgitorul, Satana, care se scăldase în sângele cuceriţilor săi, „nebunul nemernic” (cum îl gratulase un cronicar sirian, neputând să-i ierte măcelurile din Alep şi Damasc), poseda o retorică aiuritor de metaforică, fie şi pentru secolul XV. Iată ce le dicta scribilor săi (Cuceritorul era analfabet) într-o epistolă adresată lui Baiazid I (poreclit Yıldırım, Fulgerul, cu care se confruntase Mircea cel Bătrân în 1395 la Rovine):
„Întrucât corabia nemărginitei tale ambiţii a naufragiat în prăpastia narcisismului, ar fi înţelept să cobori pânzele aroganţei şi să arunci ancora pocăinţei în portul sincerităţii, care este şi portul siguranţei. Altminteri, când se va dezlănţui furtuna răzbunării noastre, vei muri înecat în marea pedepsei pe care o meriţi”.
Alfabetizaţii lideri ai lumii de astăzi se exprimă unii faţă de alţii de-a dreptul din topor, mult mai abrupt decât frânghierii din Samarkand.