COMENTARIU Crenguţa Nicolae: Aşadar, câţi refugiaţi afgani va primi România?

După reuniunea CSAT am aflat că România va trimite cel mult 200 de militari în Afganistan, pentru cel mult şase luni, pentru evacuarea şi relocarea afganilor care au colaborat cu armata română şi cu celelalte forţe ale fostei coaliţii internaţionale. Pentru prima oară însă în istoria recentă, am avut de-a face cu o condiţionare explicită: ministrul de interne Lucian Bode a spus că România va primi numai refugiaţi afgani verificaţi de structurile de securitate ale statului (ca fiind compatibili cu valorile europene adică). România ar avea acum şase centre de primire cu 1.100 de locuri, din care libere sunt mai puţin de 800 şi unde Bode a spus că vor fi găzduiţi numai „colaboratori ai structurilor noastre, persoane aflate în risc iminent – jurnalişti, magistraţi, studenţi care beneficiază de burse în România şi în general persoane aflate într-un pericol iminent în Afganistan”.

Desigur, nici CSAT, nici vreun oficial român nu au avansat vreo cotă de refugiaţi ce ar urma să fie relocaţi. Nici nu ar fi avut de ce, întrucât România n-are niciun interes să facă promisiuni înainte ca UE să decidă ceva pe această temă. Dacă după 2015, în primul mare val de migraţie, exista zăhărelul admiterii în spaţiul Schengen, care putea stimula România să pluseze în privinţa cotelor de refugiaţi, acum nu mai există niciun astfel de stimulent, cu excepţia promisiunii generice a Ursulei von der Leyen de a da nişte bani în plus ţărilor europene ce primesc afgani. Dimpotrivă, judecând după materialele din presa străină despre noua rută de sosire în UE a migranţilor afgani, care ar prefera Balcanii de Vest şi România pentru tranzit, meritul nostru pare să fi devenit acum exact unul invers, de a stăvili avântul migranţilor.

Preşedintele francez Macron a fost primul care a cerut ca UE să facă un plan comun pentru a preveni un val migrator din Afganistan. De asta a şi subliniat acelaşi ministru Bode că România a oprit până acum 47.000 de migranţi care încercau să treacă spre Occident şi că e pregătită de viitorul val.

Abia marţi, 31 august, a avut loc prima reuniune a miniştrilor de interne din UE pe tema relocării refugiaţilor din Afganistan.

După reuniunea de marţi vor urma încă două, cea a miniştrilor apărării, care se întâlnesc în Slovenia în perioada 1-2 septembrie, şi cea a miniştrilor de externe, care se întâlnesc în Slovacia. Atât din relatările de până acum ale presei externe, cât şi din promisiunile oficialilor europeni se vede clar că primirea afganilor nu e o chestiune uşor de abordat. Luna trecută, comisarul pentru afaceri interne al UE, Ylva Johansson, ţinuse un discurs la Forumul european pentru Relocare, propunând ca ţările UE să preia 30.000 de refugiaţi din diverse ţări afectate de conflicte, pentru care spunea că se luptă să obţină o finanţare de 300 de milioane de euro. După dezastrul din Afganistan, aceeaşi Ylva Johansson a cerut ţărilor europene să-şi majoreze cotele de preluare a migranţilor, ca să-i ajute în special pe „jurnaliştii, membrii ONG-urilor şi militanţii pentru drepturile omului din Afganistan, ca şi pe cei aflaţi în cel mai mare pericol, mai ales femeile”.

Spre deosebire de 2015, situaţia este însă acum complicată pentru UE de cel puţin doi factori noi. Primul este legat de reacţia de respingere la nivelul guvernelor din unele ţări care în primul val au primit prea mulţi migranţi. EU Observer a relatat că Grecia a instalat deja un gard de 40 de kilometri şi aparatură de supraveghere la frontiera cu Turcia, iar ministrul grec pentru protecţia cetăţenilor, Michalis Chrisochioidis, a declarat că „graniţele noastre vor rămâne inviolabile”.

Premierul Austriei, Sebastian Kurz, a anunţat că ţara sa nu mai poate lua afgani, pentru că deja a primit după 2015 peste 40.000 de refugiaţi afgani, fiind a doua ţară din UE după Germania la acest capitol. Cât priveşte Slovacia, după ce guvernul de acolo a evacuat din Afganistan 16 slovaci şi 10 afgani, unul din partidele de la guvernare a anunţat că se opune ferm ca ţara să ia şi alţi afgani în afară de cei 10, „pentru că ei nu pot fi integraţi şi trebuie ajutaţi în mediul lor, în ţările vecine cu ei, unde au aceeaşi religie”.

Al doilea factor este conflictul cu Belarus, temerea cea mai mare fiind că Aleksandr Lukaşenko vrea să urmeze exemplul de şantaj al lui Gaddafi din Libia sau Erdogan din Turcia şi să inunde UE cu migranţi. Marija Golubeva, ministra de interne din Lituania, a publicat marţi în Politico un articol de opinie unde atrage atenţia că din iulie încoace, mii de refugiaţi veniţi din Irak şi alte ţări au sosit cu avioanele la Minsk şi de acolo au fost escortaţi spre Letonia, Lituania şi Polonia, de unde vor să plece mai departe spre Germania sau Suedia în virtutea unor promisiuni despre care Golubeva susţine că le-au fost făcute de regimul de la Minsk spre a-i împinge la drum.

Premierii din cele trei ţări baltice şi din Polonia au şi emis o declaraţie comună în care au calificat acest influx de refugiaţi drept act de război hibrid, organizat de Belarus cu scopul de a copleşi sistemele naţionale de recepţie şi de azil pentru migranţi, respectiv de a destabiliza ţările vecine şi întreaga UE.

Cei patru premieri au cerut ajutorul UE şi al Înaltului Comisariat al ONU pentru Refugiaţi, spre a stopa valul „migraţiei ilegale”: atât declaraţia celor patru premieri, cât şi textul ministrei lituaniene folosesc această expresie, până acum interzisă de normele corectitudinii politice impuse de ONG-urile şi instituţiile care se ocupă cu facilitarea migraţiei spre Europa.

Mai mult însă, şi textul declaraţiei de la reuniunea miniştrilor de interne ai UE foloseşte expresia interzisă, şi încă de patru ori, deşi unii miniştri au cerut să fie folosită măcar expresia „migraţie neregulată”, ca să se evite conotaţia de infracţiune. A fost respins şi un apel al Amnesty International ca UE să aplice o directivă din 2001, niciodată folosită până acum, care prevede ca Uniunea să poată acorda rapid protecţie unor categorii de refugiaţi fără a cere acordul tuturor ţărilor membre. Aceasta este situaţia deci până în momentul de faţă: incertă, cu posibilitatea de a evolua în orice direcţie, inclusiv spre îngroparea temei prin preluarea doar a unui număr simbolic de afgani aleşi pe sprânceană.

Mult mai interesant pare să fie pentru liderii UE să profite de situaţia din Afganistan ca să poată bifa un pas înainte în emanciparea militară a Europei de sub tutela SUA şi a NATO. În această lumină trebuie privită intenţia de formare a unei forţe europene de intervenţie de circa 50.000 de militari, despre care vor vorbi în zilele următoare miniştrii apărării ai UE, ca şi pregătirile pentru ambiţiosul proiect de securitate şi apărare comună denumit Strategic Compass, a cărui fază de proiect ar trebui să fie gata în toamnă, urmând ca în martie 2022, în epoca preşedinţiei franceze a UE, să fie prezentat oficial. Sigur că până acum a tot plouat cu promisiuni şi acronime pe tema viitoarei armate comune europene: am avut CARD (evaluarea anuală a capacităţii comune de apărare), PESCO (cooperarea structurată permamentă) sau EDF (fondul european pentru apărare), dar acum analiştii militari ai UE ne asigură că Strategic Compass va fi altceva, pentru că instrumentele de mai sus au nevoie de un orizont strategic ca să poată funcţiona, orizont care până acum lipsea.

Până atunci, rămâne interesant de văzut felul cum se va reflecta la nivel electoral primirea refugiaţilor. Săptămâna trecută, la Harskamp, un sat cu 3.500 de locuitori din Olanda, a avut loc un protest contra debarcării în zonă a 800 de refugiaţi afgani aduşi de guvernul lui Mark Rutte. Manifestanţii, majoritatea tineri, erau furioşi pentru că guvernul nu i-a consultat înainte de a aduce refugiaţii, despre care susţineau că sunt prea mulţi raportat la populaţia satului lor.

Incidentul a fost remarcat doar de site-urile de propagandă care se bucură de fiecare dată când nişte migranţi comit infracţiuni, căci în Olanda au fost deja alegeri şi guvernul e stabil. Nici în Germania, unde sunt alegeri în septembrie, nu se anunţă cine ştie ce surprize în privinţa politicii de imigraţie, indiferent care din partidele mari va câştiga.

Bătaia peştelui va fi însă în Franţa, unde sunt alegeri prezidenţiale la anul şi unde imigraţia tinde să devină principala temă de dispută între Macron şi Marine Le Pen, cei doi candidaţi pe care sondajele îi arată acum cu şanse fix egale.