COMENTARIU Crenguţa Nicolae: Ce păcat că guvernul încurajează vaccinarea cu o minciună

„S-ar putea să avem o oarecare revitalizare a campaniei de vaccinare, dacă după data de 1 februarie va intra în funcţiune şi în România mecanismul european, pe care trebuie să-l respectăm, o directivă a UE, în care valabilitatea acelui celebru certificat este prelungită dacă persoanele se vaccinează cu doza booster într-un interval care să nu depăşească 9 luni de la încheierea vaccinării”, a declarat Rafila la Europa FM. Ministrul a anunţat că guvernul urmează să adopte un act normativ până la 1 februarie care să prevadă limitarea valabilităţii certificatelor la 9 luni.

Ministrul afirmă deci că scopul viitorului act normativ este încurajarea vaccinării, deşi e mai greu de înţeles cum anume va fi stimulată astfel vaccinarea cu primele două doze în cazul persoanelor cu cea mai multă nevoie de ele, adică vârstnicii (care oricum nu se înghesuiau nici până acum la mall sau la restaurante) şi vulnerabilii care nici acum nu ştiu că au tocmai „comorbidităţile” ce îi expun la forme grave de Covid. Nu e clar nici de ce ar trebui stimulată vaccinarea cu a treia doză pentru cei foarte tineri şi sănătoşi sau pentru copiii de peste 12 ani, mai ales în cazul celor ce au trecut prin boală cu mai mult de 6 luni în urmă, uneori chiar şi de mai multe ori, şi au deja şi o doză sau două de vaccin.

Presupunând însă că scopul benefic al măsurii va fi atins, adică un număr mai mare de cetăţeni vulnerabili îşi vor salva viaţa pentru că vor merge să-şi facă doza a treia până la 1 februarie, problema cu declaraţia ministrului este că se întemeiază pe o minciună. Nu există nicio directivă europeană care să impună adoptarea în legislaţia internă a unui certificat cu valabilitate de cel mult 9 luni pentru accesul la meciuri, restaurante, concerte, magazine, instituţii ale statului, transport public sau locul de muncă pentru cei care au numai două doze de vaccin.

Pe site-ul Comisiei Europene, în textul „Noi propuneri referitoare la valabilitatea certificatului digital al UE privind COVID şi la coordonarea călătoriilor sigure în UE” se aminteşte că la 21 decembrie, CE a stabilit „o perioadă de acceptare obligatorie de 9 luni (exact 270 de zile) a certificatelor de vaccinare pentru călătoriile în interiorul UE”, cu începere de la 1 februarie 2022. După ce detaliază pe larg prevederile referitoare la libertatea de mişcare şi restricţiile de călătorie, textul adaugă la final şi că „statele membre pot utiliza certificatele privind Covid şi în scopuri pur interne, cum ar fi accesul la evenimente, dar acest lucru nu este reglementat la nivelul UE”.

Există deci o diferenţă limpede între obligaţia statelor de a introduce un certificat cu valabilitate de cel mult 9 luni pentru călătoriile între ţări şi opţiunea statelor de a folosi sau nu certificatul şi în scopuri interne. E adevărat că, din raţiuni practice, statele care au adoptat certificatul pentru uz intern au început pe rând să tindă spre aceeaşi valabilitate şi pentru el, adică să o scurteze pe cea iniţială de un an (cum ştim, pe toate certificatele de vaccinare emise după două doze apare în continuare ca termen 30 iunie 2022, adică un an de la 1 iulie 2021, când UE a adoptat oficial acest document). Primele care au făcut asta au fost Austria, Cehia, Italia, Ţările de Jos, Letonia, Grecia, Irlanda, Elveţia, Islanda.

De aici încolo însă încep chichiţele şi asimetriile, pentru că dacă CE a precizat în comunicatul de presă din 21 decembrie că atunci când e vorba de certificatul pentru călătorie, „statele membre nu sunt în măsură să prevadă o perioadă de acceptare mai scurtă sau mai lungă (de 9 luni)”, precizarea nu vizează explicit şi certificatele de uz intern. Aşa se face că Grecia a decis deja ca valabilitatea certificatelor pentru uzul intern să fie scurtată la 7 luni, Austria şi Italia – la 6 luni, Franţa – la 4 luni, Malta – la 3 luni.

Temeiul scurtării stă în aşa-numitul „regulament delegat privind valabilitatea certificatelor de vaccinare”, unul din documentele adoptate de CE la 21 decembrie. În textul respectiv scrie că „doza a treia ar putea creşte protecţia faţă de varianta Omicron, cu un impact în populaţie estimat să fie mai mare dacă doza este administrată la un interval scurt pentru majoritatea populaţiei adulte”, adăugând că „potrivit Centrului European pentru Prevenirea şi Controlul Bolilor – ECDC, datele actuale susţin administrarea sigură şi eficientă a dozei a treia chiar la 3 luni de la încheierea seriei primare de vaccinare”. Nu apare nicio obligaţie aici ca statele să impună doza a treia la 3 luni, dar se înţelege că sunt libere să aleagă orice interval mai scurt de 9 luni dacă au nevoie să fixeze un termen de valabilitate pentru certificatul de uz intern.

Dar ce se va întâmpla după doza a treia? La 21 decembrie, CE conchisese că „până în prezent nu există studii care să abordeze în mod specific eficacitatea dozei de rapel în ceea ce priveşte transmiterea Covid-19”, aşa încât n-a recomandat nicio valabilitate anume certificate după a treia doză. Între timp, cum am văzut mai sus, Austria şi Malta au redus valabilitatea certificatului după două doze la 7 luni, respectiv 3 luni, însă au anunţat că după a treia doză certificatul va fi valabil timp de 9 luni. Asta deocamdată, pentru că dacă se uită la dovezile apărute în ţări ca Israel sau Marea Britanie, după care capacitatea dozei a treia de a preveni cazurile simptomatice scade după 10 săptămâni spre 45%, iar doza a patra nu e suficientă ca să protejeze de infectarea cu Omicron, orice guvern poate decide să scurteze şi mai mult intervalele, să multiplice sau să mărească dozele, chinuind populaţia la infinit.

Avem deci şi explicaţia pentru faptul că ministrul Rafila nu s-a agitat prea tare pe tema legii certificatelor de vaccinare. Nu s-a agitat fiindcă ştia că nu e nevoie de tot efortul politic de a trece o asemenea lege prin parlament, de vreme ce oricând poate invoca argumentul clasic „ne obligă UE” pentru a promova orice normă nouă de vaccinare. Şi dacă am acceptat că o recomandare a CE este de fapt o directivă şi un „mecanism european pe care trebuie să-l respectăm”, atunci probabil va trebui până la urmă să ajungem şi la ceea ce a zis şefa CE la începutul lunii decembrie, anume la o discuţie despre „cum putem încuraja şi eventual cum putem gândi măsura obligativităţii vaccinării în UE”.

În practică, aceasta poate însemna absolut orice decide peste noapte un politician mânat de dorinţa de a-şi arăta muşchii, de a se răzbuna pe nevaccinaţi sau poate de a se arăta mai zelos faţă de şefii UE, în speranţa că ţara sa va fi mai bine văzută la împărţirea fondurilor europene sau cu alte ocazii. Am putea astfel să devenim şi noi ca Austria, unde tocmai s-a aprobat vaccinarea obligatorie pentru toţi cei cu vârste de peste 18 ani (cu greu a acceptat guvernul să renunţe la ideea de a obliga la vaccinare toată populaţia peste 14 ani), sub sancţiunea unor amenzi între 600 şi 3.600 de euro. Sau să devenim ca Franţa, unde valabilitatea certificatului scade din februarie de la 7 la 4 luni, astfel încât oricine are peste 16 ani şi a făcut doza a doua în urmă cu 4 luni plus o oră va figura ca nevaccinat, adică va ajunge automat ţinta mâniei lui Emmanuel Macron.

E posibil ca logica asta despre ce ar urma pentru România să fie doar logica drobului de sare? Sigur că da, mai ales că nimeni din actuala conducere a ţării, cu excepţia lui Florin Cîţu, nu e în favoarea înăspririi regimului de vaccinare. Ba chiar, dacă ne uităm mai sus la ce au decis alte state, vedem că Alexandru Rafila a ales de fapt cea mai permisivă variantă, îngăduind ca vaccinaţii cu două doze să aibă certificat valabil timp de 9 luni, în loc să opteze şi el pentru 3, 4, 6 sau 7 luni şi apoi să înceapă eventual cu doza a patra. Aşa cum a şi spus, ministrul e de acord cu oficialul Agenţiei Europene a Medicamentului care afirma recent că administrarea de doze din acelaşi vaccin la intervale scurte poate duce la suprastimularea sistemului imunitar, şi încă inutil, ţinând cont că actualul vaccin nu previne decât în mică măsură transmiterea virusului.

Numai că până acum, aproape tot ce iniţial a fost prezentat ca ipotetic, opţional, recomandabil numai pentru categoriile vulnerabile sau un exces de zel al vreunui guvern mai autoritar a devenit treptat obligatoriu pentru toată populaţia, în tot mai multe ţări şi sub sancţiuni tot mai aspre. După ce Ursula von der Leyen vorbise despre vaccinarea obligatorie, Alexandru Rafila a declarat că a fost doar o părere personală a şefei CE şi a adăugat că „nu trebuie să fim ipocriţi şi să spunem că introducem un certificat Covid care e un instrument de protejare a sănătăţii publice, şi în spatele acestui instrument să existe un mecanism care să inducă un soi de obligativitate a vaccinării”. E corect ce a spus, dar deja e de domeniul trecutului, pentru că oricând se pot schimba din nou regulile, şi nu din vreo raţiune legată de ştiinţă, ci tot pe motiv că aşa e ordin de la UE.