COMENTARIU Crenguţa Nicolae: Nu ne-am dus în Afganistan ca să facem „nation-building”

Acest argument, pe care nu se aştepta nimeni ca preşedintele să-l invoce drept scuză pentru o retragere atât de pripită la capătul a 20 de ani de prezenţă americană în Afganistan, este din punct de vedere tehnic adevărat. La o audiere din Congres din iulie 2002, ministrul de atunci al apărării, Donald Rumsfeld, îi explica aşa unui parlamentar care îl întrebase despre criticile pe tema faptului că SUA nu avansează în Afganistan cu efortul de reconstrucţie naţională – „nation-building” (reclădirea unei ţări după o schimbare radicală de regim, cu tot cu investiţii în infrastructură, economie, instituţii democratice, societate civilă): „Decizia de a avea o implicare limitată, spre deosebire de felul cum ar fi procedat URSS sau alte ţări, şi de a evita să fim priviţi ca un ocupant străin, mai ales într-un loc ca Afganistanul, a fost teribil de importantă.”

Aşadar, spre a evita să pară o putere de ocupaţie, SUA au acţionat ca în Evul Mediu, când inchiziţia condamna oamenii în numele autorităţii clericale, dar execuţiile concrete erau îndeplinite de autoritatea laică. În primul rând, efortul de „nation-building” a fost asumat de ISAF (International Security Assistance Force), coaliţia multinaţională autorizată de ONU în decembrie 2001 să susţină operaţiunea militară Enduring Freedom a SUA şi care din 2003 a acţionat sub comanda NATO pentru menţinerea păcii şi contrainsurgenţa în raport cu talibanii. În al doilea rând, la aceeaşi audiere din 2002, Rumsfeld spunea că sunt peste 300 de ONG-uri cu care lucrează autorităţile americane în educaţie, reconstrucţie, agricultură, sănătate, distribuirea de ajutoare umanitare, iar la cestea aveau să se adauge contractorii privaţi, deci aceleaşi norocoase categorii care aveau să se îmbogăţească şi în Irak.

Enduring Freedom, operaţiunea militară prin care SUA şi-a dorit să răzbune atentatul de la 11 septembrie 2001, a avut trei obiective: să-l ucidă pe Usama bin Laden, să dea jos de la putere regimul taliban pentru ca astfel să nu mai existe în Afganistan baze de antrenament ale Al-Qaida şi să-i elimine pe terorişti „oriunde s-ar afla”, adică în peste 60 de ţări, inclusiv SUA, aşa cum estima Pentagonul că se întinde reţeaua Al-Qaida. Între timp, Usama bin Laden a fost ucis în 2011 în Pakistan, iar Enduring Freedom s-a sfârşit oficial în 2014, cu binecuvântarea fostului preşedinte Barack Obama, care zicea în discursul său solemn de atunci că „războiul cel mai lung din istoria Americii a ajuns la un final responsabil”, admiţând însă chiar în frazele următoare că Afganistanul „rămâne un loc periculos”. Aşa încât din 2015 a urmat operaţiunea Freedom's Sentinel, axată pe contrainsurgenţă, iar ISAF a fost înlocuită cu o nouă coaliţie sub comanda NATO, în misiunea denumită Resolute Support.

Insuccesul acestei misiuni, ca şi al precedentei, a fost ilustrat de dezvăluirile triste publicate în 2019 de Washington Post, care arătau că numeroşi oficiali americani, militari şi civili, au minţit sistematic publicul despre războiul din Afganistan sub mandatele a trei preşedinţi – George W. Bush, Barack Obama şi Donald Trump. În interviurile secrete date pentru o agenţie a Congresului creată pentru investigarea fraudei în zonele de război, sute de militari, consultanţi, diplomaţi, directori de agenţii federale recunoşteau că au făcut declaraţii optimiste fără nicio legătură cu realitatea din teren, au acceptat publicarea de sondaje şi statistici false despre progresele din Afganistan, deşi înţeleseseră foarte bine că războiul nu putea fi câştigat şi că se pierd vieţi omeneşti şi sume enorme de bani din cauza birocraţiei din instituţiile statului american, a ignoranţei şi a orgoliului şefilor lor.

Doar două exemple din interviurile respective sunt de ajuns ca să dea o imagine a înfrângerii de acum. „Noi nu invadăm ţările sărace ca să le îmbogăţim. Nu invadăm statele autoritare ca să le democratizăm. Noi invadăm ţările violente ca să le facem paşnice, iar în asta am eşuat clar în Afganistan”, recunoştea în 2016 James Dobbins, fost trimis special la Kabul sub regimurile Bush şi Obama. „Cel mai mare proiect al nostru, desigur în mod involuntar şi trist, cred că a fost dezvoltarea corupţiei în masă. Odată ce corupţia a ajuns la nivelul pe care l-am văzut eu acolo, e undeva între incredibil de greu şi de-a dreptul imposibil de eradicat”, mărturisea în acelaşi an Ryan Crocker, fostul ambasador american în Afganistan în 2002, 2011 şi 2012, referindu-se la faptul că abundentul ajutor financiar american destinat guvernului afgan a structurat o adevărată cleptocraţie în jurul fostului preşedinte Hamid Karzai (cel după care azi e denumit sinistrul aeroport din Kabul de unde încearcă să fugă localnicii), care a făcut ca populaţia să se scârbească de democraţie şi să se reorienteze spre talibani.

Prin urmare, retragerea de acum din Afganistan ar fi avut loc oricum, mai devreme sau mai târziu, indiferent ce preşedinte ar fi fost la putere, iar dacă Donald Trump era acum la Casa Albă, s-ar fi exprimat cu la fel de multă ţâfnă la adresa afganilor rămaşi la mâna talibanilor şi a oricăror voci critice faţă de brutalitatea stupefiantă a retragerii. Derobarea preşedintelui Joe Biden de la responsabilitatea demersului de „nation-building” are deci un rol complex: pe de o parte, să mai acopere din eşecul SUA şi să mai înlăture din percepţia de putere de ocupaţie, în spiritul descris mai sus de Donald Rumsfeld în 2002, dar şi să proiecteze retroactiv peste acest război viziunea pe care şi-ar fi dorit-o el, adică aceea expusă de James Dobbins în interviurile secrete citate şi pe care nici alt oficial american n-a mai propus-o deschis până acum.

Joe Biden a făcut distincţia, esenţială pentru direcţia de acum încolo a strategiei SUA, dintre antiterorism în general, adică ceea ce doreşte el, şi contrainsurgenţa pe plan local, adică ceea ce au urmărit până acum SUA, ISAF, NATO încercând să rezolve situaţia din Afganistan. „Am susţinut timp de mulţi ani că misiunea noastră trebuie să fie concentrată strict pe antiterorism, nu pe contrainsurgenţă sau pe reconstrucţie naţională”, a spus Biden. După el, atenţia şi resursele SUA trebuie să vizeze o ameninţare teroristă nouă, care „a făcut metastaze mult dincolo de Afganistan, cu formaţiuni ca Al-Shabab în Somalia, Al-Qaida în Peninsula Arabă, Al-Nusra în Siria, ISIS care încearcă să instituie un califat în Siria şi Irak şi să-şi creeze filiale în multiple ţări din Africa şi Asia”.

Strategia lui Biden nu mai are în vedere însă nicio prezenţă militară permanentă în locurile enumerate, ci numai misiuni antiteroriste ţintite, atunci şi acolo unde constată că apar ameninţări directe la adresa SUA, „inclusiv în Afganistan dacă va fi necesar”. Adică exact cum ar fi trebuit să procedeze de la bun început SUA în Afganistan în 2001, dacă ar fi avut inteligenţa şi stăpânirea de sine să nu declanşeze războiul. Aceasta este cea mai importantă expunere de politică externă de până acum a preşedintelui Biden şi una esenţială pentru definirea strategiei militare a Americii. Ea clarifică şi temerea referitoare la faptul că SUA nu mai au baze militare în unele state, aşa cum se întâmplă de exemplu în statele din Asia Centrală vecine cu Afganistanul folosite în trecut de SUA pentru lupta cu talibanii.

Mai departe, îngrijorările despre ocuparea de către Rusia sau China a locului lăsat liber de americani, în stilul practicat până acum de analiştii de geopolitică, par să fi devenit brusc irelevante. Dimpotrivă, Joe Biden consideră că atât China, cât şi Rusia „n-ar fi dorit nimic mai mult decât ca SUA să continue să bage miliarde de dolari în resurse şi atenţie, pe termen nelimitat, pentru stabilizarea Afganistanului”. După ultimele estimări, SUA a pierdut în Afganistan în cei 20 de ani peste 1.000 de miliarde de dolari, 2.500 de militari şi circa 4.000 de civili. Cât despre apărarea de talibani a populaţiei civile în Afganistan, lăsată la propriu cu ochii în soare după plecarea americanilor, Biden susţine că nu se va mai face prin desfăşurare de forţe militare, ci prin „diplomaţie, instrumente economice şi ralierea lumii (libere) în jurul nostru”. O să aflăm în curând ce va însemna concret această promisiune.