COMENTARIU Crenguţa Nicolae: Pregătiri pentru marea guvernare de dreapta care va dura zece ani

Peisajul politic rezultat după alegerile de duminică, aşa de pestriţ încât fiecare dintre partidele mai mari şi-a revendicat victoria folosind criterii şi statistici diferite, pare chiar plăcut pentru un observator care nu e fanul niciunuia din ele.

Diversitatea coloristică e întotdeauna mai bună decât o unică pată mare de culoare pe harta electorală a ţării: nu ne paşte pericolul partidului unic, nu ne ameninţă nicio dictatură, iar posibilitatea ca opoziţia sau eventualii parteneri de alianţă să tragă de mânecă partidul de guvernământ sau să se opună la câte o iniţiativă neinspirată e benefică pentru alegători şi implicit pentru democraţie. Problema apare când ţi se explică, din ce în ce mai insistent, că de fapt acest peisaj politic divers e doar ceva accidental, tranzitoriu, o treaptă programată către o lungă dominaţie absolută şi inevitabilă a ţării de către PNL, partidul căruia preşedintele Iohannis îi face în continuare deschis galerie, iar guvernul îi asigură voturi sprijinind exclusiv administraţiile locale liberale.

Ovidiu Raeţchi, al doilea oracol al PNL după Rareş Bogdan, tocmai a anunţat după alegeri că PNL şi USR-PLUS „într-o formă sau alta vor gestiona etapa 2020-2028”, iar pe termen scurt „e limpede că Ludovic Orban va forma, în decembrie, un nou guvern. Şi că USR-PLUS vor juca un rol esenţial în cadrul său. De aceea, învăţând din lecţiile de la locale, e clar că pregătirile pentru marea guvernare de dreapta trebuie să înceapă încă de pe acum”. Că deja a început campania electorală pentru alegerile parlamentare tocmai a explicat şi preşedintele Iohannis, care a spus că situaţia de la locale e „o victorie de etapă” începută la referendumul lui pentru justiţie de anul trecut, continuată cu căderea guvernului PSD şi apoi cu votul de la alegerile prezidenţiale. „Mai avem un pas pentru a încheia acest val de schimbare”, a decretat Iohannis: „victoria de la locale trebuie confirmată la alegerile din decembrie”.

În campanie, Ludovic Orban a fost şi mai generos cu durata prevăzută pentru guvernarea PNL, dar şi mai zgârcit în privinţa accesului la fonduri: i-a avertizat pe alegătorii din Bistriţa că „PSD nu se mai întoarce la guvernare încă vreo zece ani de acum încolo”, aşa încât dacă vor să primească bani de la buget, să facă bine să voteze cu PNL. „Mizaţi pe un atu: tot Ardealul va fi liberal. Nu se poate ca Bistriţa să rămână roşie, şi spuneţi-le bistriţenilor lucrul ăsta, că o să rămână copilul orfan al Ardealului dacă nu merg pe mâna noastră (...) şi că nu e bine ca Bistriţa să rămână în afara jocului şi că e foarte bine ca toţi cei care candidaţi la primărie şi care veţi avea uşa deschisă la guvern să puteţi să obţineţi sprijinul guvernului pentru toate proiectele pe care le aveţi în beneficiul comunităţilor locale. E un argument care nu trebuie ignorat.”

Un comentator al postării de mai sus a lui Raeţchi a scris, mai în glumă, mai în serios, că primii patru ani va guverna PNL, iar după ce alegătorii se satură va veni rândul USR să guverneze următorii patru ani. Dar dacă actuala repartizare a banilor exclusiv către primarii liberali se menţine, ce raţiune ar avea alegătorii să voteze cu orice alt partid, ştiind dinainte că dacă mişcă în front, vor rămâne „copii orfani”, cum îi ameninţa Orban pe bistriţeni? La Bucureşti, chemarea ostentativă a candidatului Nicuşor Dan la Cotroceni şi apoi copleşirea lui la scenă deschisă cu promisiuni de sprijin din partea guvernului pentru toate proiectele pentru Capitală au avut tocmai această menire, să le arate cât mai limpede alegătorilor, nu doar celor din Bucureşti, că numai dacă votează cu cine trebuie pot să aibă parte de fonduri pentru nevoile localităţii sau ale judeţului lor.

Mai mult, dacă e să ne întoarcem la ultima conferinţă de presă a lui Klaus Iohannis, ar fi poate de aşteptat şi patentarea unui mecanism de prelungire a şederii la putere, în numele unor proiecte care nu s-ar putea realiza dacă mandatul unui guvern durează tot patru ani: „Îmi doresc după alegeri un guvern responsabil, solid, care vine cu o politică de îmbunătăţire a întregului sistem de sănătate, lucru care se poate începe cu succes într-un mandat de patru ani. Mai bine ar fi un mandat mai lung şi o continuitate în reformarea sistemului de sănătate.” Preşedintele n-a explicat cum anume ar vrea să realizeze o asemenea extindere a mandatului, dar poate că în planurile de la Cotroceni de revizuire a Constituţiei vor fi şi ceva metode de a menţine în funcţie un guvern care se ocupă cu anumite proiecte –  bineînţeles, doar dacă guvernul respectiv e liberal ori măcar cu participare liberală.

Toate declaraţiile de mai sus sunt perfect explicabile – pe de o parte, prin nevoia firească de alternanţă la putere (şi e de salutat că aceste alegeri au marcat fericita ieşire din scenă a unor baroni locali şi primari, îndeosebi din PSD, eternizaţi la putere timp de mai multe cicluri electorale), pe de altă parte prin foamea de resurse la fel de firească a unui PNL care n-a mai fost la guvernare de pe vremea USL, când însă era vioara a doua după PSD şi nici măcar n-a prins loc la putere cine ştie cât (liberalii au ieşit de la guvernare în februarie 2014, după mai puţin de doi ani).

Nu e de exclus nici teama de un USR care le suflă în ceafă liberalilor în multe locuri din ţară, ca efect al lipsei de scrupule a PNL în racolarea primarilor pesedişti. O înfruntare prin bravadă a acestei temeri am văzut-o recent la o fostă consilieră a lui Ludovic Orban, „influenceră de partid” pe Facebook, care a ţinut să le arate nu numai inamicilor de la PSD, ci şi aliaţilor de la USR-PLUS locul subaltern rezervat lor: „Până una-alta, PNL v-a suflat guvernarea şi preşedinţia ţării, psd-iştilor, aşa că murmuraţi în linişte şi în spaţiile private. Apoi, pluseriştilor, pe voi vă ţine ca pe copiii de grădiniţă, să nu vă pierdeţi. C-aţi ratat după europarlamentare tot ce se putea rata. N-a mai văzut omenirea un partid pe val care să se spargă cu atâta zgomot.”

În vremea preşedinţiei lui Traian Băsescu, graba acestuia de a obţine supremaţia pentru Alianţa DA, după perioada sufocantă a domniei PSD sub Adrian Năstase, a avut aceeaşi justificări: nevoia de alternanţă la putere şi foamea de resurse a unor politicieni care nu mai guvernaseră de mult. Şi mecanismul anunţat atunci, în 2004, pentru consolidarea puterii – un plan de a organiza alegeri anticipate – fusese acelaşi. Acum însă, enunţată aşa de brutal, preocuparea PNL de a acapara toată puterea şi de a o ţine încă opt sau zece ani pare mult mai dizgraţioasă, pentru că pârghiile de care dispune regimul Iohannis pentru a-şi înscăuna favoriţii la toate nivelurile guvernării şi ale administraţiei locale sunt net superioare faţă de tot ce exista în 2004, iar aroganţa oamenilor regimului faţă de oricine nu e înregimentat clar în tabăra lor nu are precedent.

Alegătorii mai impresionabili s-au luat după discursul iohannist despre valori, anticorupţie, ciumă roşie şi au conchis că scopul nobil al PNL e să scape ţara de PSD. Doar că mesajul penelist actual nu vizează doar PSD, ci orice partid care nu slujeşte PNL şi îi poate face concurenţă. PMP sau UDMR, formaţiuni flexibile, sunt gata oricând să slujească interesele „dreptei”, adică ale PNL, deci sunt lăsate în pace; alte partide nu contează în luptă tocmai fiindcă sunt prea mici (iar acum, cu ocazia localelor, au devenit şi mai mici: fostele glorii ale politicii, Ponta şi Tăriceanu, cu partidele lor născute pentru şantaj şi parazitarea partidelor mari). A rămas însă USR-PLUS, alianţă al cărei potenţial conflictual PNL îl ştie foarte bine (Dacian Cioloş a început încă din seara alegerilor să facă declaraţii belicoase, zicând că nu tolerează „târguieli” şi nici „culpabilizări” din partea PNL pe motiv că „ăştia mici şi tineri nu prea ascultă şi sunt răi şi se tot iau de noi”).

Contra pluseriştilor, la nevoie, tactica PNL e sigură: etichetarea lor drept stângişti, sexomarxişti, deviaţionişti turbulenţi şi necopţi în raport cu dreapta cuminte, raţională, conservatoare şi burgheză reprezentată de urmaşii Brătienilor. Abordarea îi oferă chiar un dublu avantaj PNL. Pe de o parte, aşa îi atrage pe alegătorii conservatori rămaşi fără un partid care să le reprezinte clar interesele. Pe de altă parte, aşa îi derutează şi mai mult pe acei suporteri ai PSD care, prostiţi de aripa dragnistă din partid să creadă că idealul lor ar trebui să fie ceva în genul partidului lui Viktor Orbán din Ungaria, ajung să se convingă singuri că USR-PLUS ar fi un partid de stânga. Şi aşa am avea deci o falsă opoziţie între „dreapta” PNL şi „stânga” USR-PLUS, din care evident că numai PNL ar câştiga.

În afară de inventarea comodă a acestei false opoziţii, şi alte astre s-au aliniat favorabil PNL. Propaganda insistentă şi constantă pe care PNL a pus-o la lucru ca să minimalizeze gafele, greşelile şi fraudele din timpul guvernelor Orban se corelează perfect cu inerţia generată de pandemie, astfel încât rezultatul e o pasivitate remarcabilă a societăţii. Oricât de nemulţumiţi ar fi, oamenii nu pot nici să articuleze proteste semnificative, nici să creeze partide noi relevante care să umple golul creat în stânga spectrului politic de deriva PSD. Şi nu pot nici să-şi exprime coerent la urne protestul, pentru că nici alegerile locale, nici cele parlamentare nu intervin într-un moment care să prindă PNL suficient de erodat, iar odată ce va trece 6 decembrie, ziua scrutinului, nu vom mai avea alegeri în următorii patru ani. Timp destul pentru ca guvernarea liberală să se înrădăcineze, nestingherită de nimeni, la toate nivelurile puterii.