COMENTARIU Crenguţa Nicolae: Semnul cel mai clar că trece pandemia

Neavând pe ce să-şi descarce energia, George Simion, liderul AUR, vrea o listă neagră cu publicaţiile „toxice” şi „false” din România. Din acelaşi exces de energie, diverşi huligani de la PNL şi PMP au fantezii despre cum ar fi să bată femei din USR. Eugen Teodorovici, actualmente chibiţ PSD, susţine că „explodează teza de doctorat a domnului premier şi se rupe în februarie, aşa se aude pe la colţuri”, repetând astfel ideea preferată a partidului lui, anume că USR încearcă să sape guvernul, cu scandaluri de plagiat, ca să revină la putere şi astfel să pună mâna iarăşi pe banii din PNRR.

Se anunţă deci o adevărată primăvară a politicii, o întoarcere în forţă a oamenilor din partide la ce ştiu ei să facă mai bine, adică lupte pentru putere şi dat din gură. Anul trecut, când luau foc spitale, era mai greu; acum însă urgenţa a trecut. Însăşi pandemia a fost pentru ei o uriaşă scuză, cu care au evitat discuţiile despre cum pot ameliora starea de sănătate a populaţiei şi accesul ei la serviciile medicale: argumentul a fost că e o situaţie de criză, să fim mulţumiţi că ne descurcăm şi aşa. Acum, dacă se termină şi cu Omicronul, clar putem să ne întoarcem la ale noastre şi să schimbăm odată subiectul.

Lansarea negocierilor de aderare a României la OCDE a fost salutată de actualul guvern ca o victorie a sa, iar din vizita la Bucureşti a lui Mathias Cormann, reprezentantul organizaţiei, publicul a reţinut doar tema cu certificatele verzi. Cormann a mai zis însă şi altceva. „Creşterea productivităţii prin reducerea barierelor concurenţiale, ameliorarea cadrului de reglementare şi optimizarea dimensiunii şi calităţii forţei de muncă vor fi elemente esenţiale ale creşterii nivelului de trai, iar acestea vor facilita convergenţa veniturilor către nivelurile din ţările OCDE”. Dimensiunea şi calitatea forţei de muncă nu se optimizează însă cu subfinanţarea cronică pentru sănătate şi educaţie la care până şi Consiliul Fiscal a început să se refere în rapoartele sale şi nici cu îndemnuri civilizatoare şi moralizatoare de genul celor adresate de clasa urbană vaccinată la adresa clasei nevaccinaţilor săraci şi neduşi la doctor.

Am văzut cum unii intelectuali încearcă mai nou să explice rata mare a deceselor pandemiei din România şi alte ţări din Est prin faptul că toate sunt ţări ortodoxe, adică înapoiate, retrograde, deşi în topul mortalităţii de Covid nu figurează doar ţări ortodoxe din Est, ci şi ţări catolice sau majoritar secularizate din Est. În realitate, toate ţările estice au în comun, deşi în grade diferite, atât moştenirea de sărăcie dinainte de 1990, cât şi realitatea prezentă de migrare a resurselor şi de subdezvoltare economică în raport cu Vestul – un Vest din care fac parte şi ortodoxele Grecia şi Cipru, absente din topul mortalităţii.

În afară de statisticile des citate care arată că România alocă pentru sănătate cel mai mic buget din UE, Eurostat are încă una, cu cheltuielile pentru îngrijirea medicală preventivă, care evidenţiază aceeaşi diferenţă de dezvoltare şi nivel de trai între Est şi Vest. În 2018, după cele mai noi date publicate de Eurostat, cele mai mari cheltuieli pentru prevenţie, raportate la dimensiunea populaţiei, le aveau Suedia (165 de euro pe cap de locuitor), Finlanda (152 euro), Germania (148 euro) şi Olanda (146 euro), iar cele mai mici – România şi Slovacia (câte 8 euro). Tot Eurostat arăta în 2017 că din 10 români, 4 nu s-au dus niciodată la medic în ultimul an, una din cauze fiind lipsa medicilor, mai ales în mediul rural.

Astfel încât, aşa cum a calculat raportul „Starea sănătăţii în UE”, publicat luna trecută de CE, România e pe locul 1 în UE la numărul de decese din cauze tratabile (196 de decese la suta de mii de locuitori), urmată de Letonia şi Bulgaria, în timp ce ţările cu cele mai puţine decese sunt Norvegia (59 la suta de mii de locuitori), Franţa şi Islanda. La numărul de decese din cauze prevenibile, adică evitabile prin intervenţii de sănătate publică şi de prevenţie primară, România e pe locul al treilea (306 decese la suta de mii de locuitori), după Ungaria şi Letonia, în timp ce ţările care stau cel mai bine sunt Italia şi Cipru (104 decese). Niciuna din ţările cu cheltuieli mari pentru prevenţie nu figurează în topul deceselor în perioada pandemiei sau în topul deceselor din cauze tratabile ori prevenibile.

Guvernările de dreapta în general şi ideologii de dreapta obişnuiesc să explice prin factori morali realitatea înconjurătoare, nu prin realitatea economică şi socială, aşa încât nu obosesc niciodată să condamne oamenii săraci, ba că nu se vaccinează, ba că au religia nepotrivită, ba că nu mănâncă sănătos, ba că nu se vindecă singuri de depresie sau de alcoolism prin puterea voinţei. Acest reflex de gândire face ca o politică de sănătate publică să fie o întreprindere cu atât mai dificilă în România, ţară cu o moştenire de sărăcie şi subdezvoltare mai mare decât alte ţări din Est, iar atunci când rezultatul se vede în mortalitatea enormă din cauza Covid, reacţia cea mai frecventă să fie încercarea de a da vina pe populaţie, adică pe victime.

Realitatea este însă cea pe care toate analizele făcute în ţările occidentale au descoperit-o când s-au referit la factorii care contribuie la severitatea Covid: comunităţile, zonele, localităţile, cartierele unde apar cele mai multe cazuri grave şi decese sunt cele sărace, unde oamenii nu-şi pot îngriji nici sănătatea fizică, nici cea psihică pentru că nu au bani, unde oamenii au parte în proporţie mai mare exact de bolile cronice netratate şi de stilul de viaţă nesănătos care afectează cel mai tare imunitatea. Peste tot în comunităţile sărace e mai mult stres şi oboseală cronică, mai multă hrană proastă, sunt mai mulţi obezi, suferinzi de boli cardiovasculare, diabetici, alcoolici.

În asemenea condiţii, orice idee de combatere a pandemiei bazată numai pe internare şi vaccinare, nu şi pe o politică de prevenţie, n-avea cum să reuşească, aşa cum a fost la noi în guvernările Orban şi Cîţu. Toate guvernele din 2020 încoace au ştiut că nu se pot baza prea mult pe medicii de familie să facă ei prevenţie şi educaţie sanitară, fiindcă medicii de familie sunt puţini, unii dezinteresaţi (de asta şi trebuie să insiste aşa de mult acum ministrul Rafila să se implice măcar în campania de testare Covid), alţii inaccesibili pentru cei care nu au asigurare. Aşa încât ţine de creativitatea şi de inteligenţa autorităţilor să găsească măcar de acum încolo moduri de a face prevenţie şi educaţie sanitară a populaţiei cu resursele pe care le au.

Cine caută programe şi proiecte de sănătate publică găseşte destule, unele pe care probabil doar autorii lor le-au citit. De exemplu, Ministerul Sănătăţii, INSP şi Centrul Naţional de Evaluare şi Promovare a Stării de Sănătate au realizat un studiu cu prilejul declarării lunii iunie 2021 drept „Luna naţională a informării despre efectele consumului de alcool”. Mai nou, Administraţia Prezidenţială a lansat un Plan Naţional de Combatere a Cancerului, unde figurează şi un punct referitor la o strategie de prevenţie; totul e să nu aibă şi acesta succesul României Educate. Avem deja amintirea programului „Analize pentru toţi” din 2007, cel cu obligarea populaţiei la un rând de analize medicale, care însă n-a stat la baza strategiei de prevenţie promise atunci de ministrul Eugen Nicolăescu, fiindcă rezultatele lui s-au pierdut în ceaţă şi au fost strânse abia în 2013.

În 2020, după propria sa experienţă ca obez bolnav de Covid şi văzând statisticile care dădeau obezitatea drept cel mai important factor de risc pentru internare şi deces de Covid, premierul britanic Boris Johnson a lansat o strategie de combatere a obezităţii, limitând promovarea produselor junk food, facilitând accesul la programele de slăbire şi încurajând medicii de familie să prescrie pacienţilor mersul cu bicicleta. Pe bună dreptate, criticii au obiectat că un asemenea program nu atacă de fapt în niciun fel cauzele profunde ale obezităţii, adică sărăcia şi inegalitatea socială. Un alt premier, cu idei mai bune, ar fi pus altfel problema. Dar de aici şi până la a reduce comunicarea cu populaţia la îndemnul de a se spăla pe mâini, ca la noi, e totuşi distanţă mare.