COMENTARIU: Cum să înţelegem corect minciunile oficiale despre pandemie

A fost un răspuns neaşteptat de sincer, pentru care ulterior s-a ales inclusiv cu critici răzleţe. Iohannis fusese întrebat dacă România ar putea pierde din banii europeni promişi ori dacă ar putea fi retrogradată de agenţiile de rating dacă majorează pensiile cu 40%, iar el a explicat că unele cheltuieli sau majorări de venituri vor trebui amânate, ca să nu ne sancţioneze UE şi să nu scadă ratingul.

Din primele luni de pandemie, de când s-a pus problema unui răspuns unitar al UE la criză, adică de finanţarea statelor cu bani împrumutaţi în comun în numele Uniunii, statele bogate au început să le facă morală celorlalte, învinovăţindu-le pentru numărul prea mare de bolnavi, morţi şi săraci. A rămas de pomină ministrul olandez Wopke Hoekstra, care a cerut impunerea de condiţii pentru fiecare ţară în parte la alocarea banilor, ca la FMI, şi a acuzat statele din sud, Italia şi Spania, că n-au fost destul de harnice şi cumpătate încât să se poată descurca acum fără bani din afară. Până la urmă s-a ajuns la compromis doar fiindcă UE i-a convins pe virtuoşi că se împrumută acum în numele ţărilor membre doar pentru ca pe viitor să nu mai fie nevoie să facă asta, iar ele să se descurce singure. Acesta a fost de fapt sensul planului Next Generation EU, unde principala componentă este pachetul financiar „de redresare şi rezilienţă”.

Acum însă, morala se face mult mai subtil. Jean Pisani-Ferry, fostul consilier al preşedintelui francez Macron şi unul din cei mai informaţi economişti din lume, a publicat la 27 noiembrie un eseu în care tratează răspunsul la pandemie tot în termeni morali, de data asta evaluând cine a procedat corect (Asia de Est, Australia, Noua Zeelandă, Europa în măsura în care a reuşit să-şi redreseze economia în condiţiile unui sprijin fiscal nu foarte generos) şi cine a greşit (SUA, unde stimulentele fiscale generoase au umflat deficitul bugetar, dar şi Europa, în măsura în care a relaxat prematur carantina şi acum are parte de al doilea val). Concluzia lui e că statele nu sunt de fapt în situaţia să aleagă între sănătatea populaţiei şi salvarea economiei, ci între „a fi stricte acum şi a fi forţate să fie stricte mâine” – în traducere, ar fi bine să nu susţină economia prin stimulente fiscale prea mari, fiindcă aşa le va creşte deficitul bugetar.

Tot la 27 noiembrie, Fabio Panetta, membru al conducerii Băncii Centrale Europene, a dat un interviu pentru ziarul portughez Expresso în care a spus, referindu-se la planul Next Generation EU, că prin acesta „ţările din zona euro au făcut un pas mare în direcţia unei integrări fiscale mai strânse şi au creat aşteptarea legitimă a unui răspuns fiscal comun în situaţia apariţiei unor viitoare şocuri cu impact asupra tuturor statelor”. Întrebat dacă asta înseamnă şi că ţările UE ar putea să beneficieze prin BCE de vreo formă de ştergere a datoriilor contractate din cauza pandemiei, aşa cum a propus un oficial italian, Panetta a răspuns că aşa ceva nu se poate şi că singura cale de reducere a poverii datoriilor este „prin creşterea economică”.

Cât de strânsă ar urma să fie integrarea fiscală de care vorbeşte Panetta? Jens Weidmann, fost consilier al cancelarului Angela Merkel, actual membru al conducerii BCE şi preşedintele Bundesbank, a ţinut de curând un discurs la Harvard unde a explicat direct cum îşi doreşte Germania să valorifice criza pandemiei la nivelul Uniunii: „Transferarea poverii datoriilor la nivelul UE va face necesară şi transferarea la acest nivel a atribuţiei politicilor fiscale. Va fi nevoie de o integrare politică mult mai strânsă, iar în cele din urmă UE va trebui să se transforme într-un stat federal democratic. Există însă şi o cale alternativă de a echilibra acţiunea şi povara financiară în cadrul uniunii monetare: întărirea responsabilităţii statelor membre, care vor trebui să asigure existenţa unor finanţe publice solide. Desigur, depinde de cetăţenii Europei, nu de bancherii lor centrali, să aleagă între cele două căi.”

Este deci limpede că modelul austerităţii sub leadership german continuă să se dezvolte şi pe timp de pandemie, cu efect mai ales pentru ţările care au resurse mai mici de a obţine creşterea economică necesară pentru plata datoriilor şi reducerea deficitului. Cea mai recentă analiză a băncii franceze Crédit Agricole observă că sunt „multe economii emergente care riscă retrogradarea din partea agenţiilor de rating dacă nu reuşesc o îmbunătăţire suficient de rapidă a climatului economic”: printre acestea, ţările foarte afectate de criza sanitară (India, Mexic, Indonezia), cele dependente de turism (Maroc, Tunisia) sau cele aflate pe ultima treaptă din categoria celor recomandate investitorilor şi pentru care o retrogradare ar însemna căderea în categoria de investiţii speculative (Mexic, India, Columbia şi România).

Aceasta e a doua oară în ultimele două luni când România apare dată ca exemplu de potenţială ţintă a agenţiilor de rating, după ce o reprezentantă a S&P o menţiona ca atare, luna trecută, tot alături de Columbia. Pe atunci încă era în discuţie creşterea cu 40% a pensiilor, dar şi posibilitatea în general a ţării de a face rost de bani în plus la buget fără a gâtui creşterea economică, atâta vreme cât din 2010 până acum, adică de la precedenta criză, niciun guvern n-a reuşit să apropie colectarea de venituri fiscale de pragul de 30% din PIB, în timp ce media UE a trecut de 40%. Fitch, altă agenţie care avertiza contra creşterii pensiilor, comenta în vară despre „cadrul fiscal al României, printre cele mai slabe din UE” şi estima că o eventuală majorare de TVA ca soluţie pentru consolidarea bugetului ar amâna redresarea economiei.

Cele de mai sus ne dau un alt context pentru comportarea guvernanţilor pe tot parcursul pandemiei, în afară de cel al campaniei electorale interne. Intenţia de a arăta virtuoşilor europeni că românii se descurcă singuri în orice condiţii s-a văzut în alocarea din primăvară a circa 2% din PIB pentru susţinerea economiei, printre cele mai mici alocări din regiune şi din UE, dar şi în trimiterea în plină carantină a culegătorilor de recolte în Germania, Italia ori Spania (episodul cu sparanghelul este doar cel mai mediatizat din multe). Dorinţa de a arăta conformitate cu morala austerităţii recomandată de BCE şi PPE l-a mânat pe preşedinte să afurisească ostentativ politicile PSD ori de câte ori a ieşit în public, iar premierul Orban a dat chiar asigurări că salariile din sectorul public nu vor mai creşte decât când mai cresc cele din sectorul privat.

Mai departe, dorinţa de a demonstra că România e pregătită pentru viitorul stat federal european recomandat de bancherul Weidmann s-a reflectat în susţinerea activă a ideii de condiţionare a accesului la fondurile europene de anumite criterii morale („statul de drept”, indiferent cât de variabil ar fi definit de la Bruxelles, sau orientarea investiţiilor spre domenii „verzi”, indiferent cât de mari ar fi nevoile în alte domenii). Tonul suprarealist al ministrului de finanţe Cîţu de câte ori a ieşit să laude redresarea fantastică a economiei sau încasările fenomenale la buget a fost şi el menit să farmece urechile băncilor şi ale agenţiilor de rating. În fine, intenţia de a da impresia că guvernul are sub control pandemia a început să se vadă tot mai strident în testarea mult sub capacitate şi în cifrele oficiale aiuristice despre infectări, în special în zonele unde carantina ar aduce pagubele economice cele mai mari.

E ironic că mulţi dintre criticii guvernanţilor i-au acuzat că ar vrea să ia mai mulţi bani de la UE raportând date umflate despre situaţia infectărilor, când de fapt ei nu ştiu cum să le minimalizeze mai tare. Recunoaşterea unui număr mare de bolnavi şi morţi ar fi însemnat, în ochii Europei la care se raportează guvernul Iohannis, nu doar o dovadă de vinovăţie, de inferioritate morală, aşa cum am văzut mai sus acuzaţiile pentru Italia şi Spania, dar ar fi obligat statul să recurgă la o nouă carantină generală – o lovitură grea pentru o economie firavă, cu deficit bugetar mare şi cu datorie în creştere accelerată. Aşa încât ordinul nescris ca o altă carantină să se evite cu orice preţ are legătură nu numai cu dorinţa de a ţine alegerile la termen, ci încă mai mult cu ideea că România e prea săracă să-şi permită o carantină „ca în Vest”. Şi dacă nu am avea alegeri, carantina generală ar fi evitată cu tot atâta efort de a ascunde adevărul şi indiferent câte vieţi ar fi sacrificate din cauza asta.

Electoral vorbind, o astfel de politică e bună pentru PNL: dacă va lua la aceste alegeri un scor mult peste meritul lui, va fi exclusiv pentru că s-a ferit să impună restricţii mai dure, de vreme ce asta e în beneficiul companiilor care reuşesc să facă în continuare afaceri înainte de Crăciun şi al angajaţilor care încă au unde să meargă la muncă. Dar şi pe mai departe îi va fi de folos noului guvern Iohannis, atâta vreme cât pentru orice eventuală măsură de austeritate va da vina tot pe PSD, iar pentru orice eşec în lupta cu coronavirusul va da vina tot pe cetăţenii care nu se spală pe mâini cum trebuie.