COMENTARIU Ioan-Aurel Pop, preşedintele Academiei Române: Pandemia şi iar pandemia

Cine ar fi putut să spună cu certitudine, în urmă cu şase luni – să zicem – că omenirea va trece printr-o asemenea gravă experienţă precum pandemia de Corona virus? Nimeni!

Urmărește

4339 afișări

Ioan Aurel Pop, preşedintele Academiei Române: Pandemia şi iar pandemia

De aceea, aproape tot ce s-a întreprins de atunci încoace, în multe ţări, a stat sub semnul improvizaţiei, al nesiguranţei, al experimentării. Se pare că, adesea, hazardul a ghidat multe autorităţi menite să vegheze la siguranţa populaţiei, din moment ce în unele dintre cele mai avansate ţări din punct de vedere tehnologic şi al nivelului de trai s-au înregistrat cele mai multe cazuri de îmbolnăvire şi de deces.

Şocul a fost atât de mare, de neaşteptat şi de rapid, încât a alimentat cele mai inedite zvonuri şi scenarii, dând naştere celor mai variate soluţii. Era, însă, evident de conştientizat faptul că lumea se va adapta, că va încerca să supravieţuiască şi că îşi va reveni treptat. Într-o asemenea situaţie-limită s-a adeverit că cei cu mai multă experienţă de viaţă şi cei care aveau cunoştinţe despre anumite crize prin care mai trecuse omenirea au avut nu soluţii-minune, ci doze mai mult sau mai puţin ridicate de realism. S-a văzut şi altădată că aceia care cunosc relativ bine trecutul nu pot prevedea viitorul, dar au capacitatea de a gestiona mai bine prezentul. Pentru aceştia, ideea apocalipsei sau convingerea că nimic nu va mai fi ca înainte de pandemie nu au putut să fie nici măcar ipoteze de lucru. Cataclismele naturale, bolile molipsitoare, accidentele umane colective au fost aşa de frecvente în istoria omenirii, la scara timpului lung, de la Potopul Biblic încoace, încât cunoscătorii au trecut din primul moment la căutarea soluţiilor.

ULTIMELE ȘTIRI

Vezi mai multe articole din categoria editorialistii

Academia Română este forul suprem de consacrare a valorilor intelectuale, de cercetare şi de creaţie ştiinţifică şi artistică din această ţară. Ea concentrează iscoditori, prevenitori de necazuri, investigatori de situaţii şocante şi căutători de soluţii. În afara membrilor Academiei – dintre care mai toţi se află la vârsta înţelepciunii şi şi-au dat măsura valorii cu ani şi chiar decenii în urmă – cercetătorii celor peste 70 de institute şi centre specializate ale instituţiei sunt în plină forţă creatoare şi au lucrat în tot acest timp. Rezultatele muncii lor se văd în cele câteva zeci de rapoarte puse la dispoziţia autorităţilor, din luna martie până în prezent. Este de ajuns, pentru a ne forma o idee, să trecem în revistă titlurile acestor studii ale Academiei:

Calitatea vieţii în timpul pandemiei: probleme şi politici de răspuns
Pandemia şi standardul de viaţă. Politici de protecţie socială
Resetarea ordinii economice mondiale. Pandemia – noua faţă întunecată a globalizării
Vulnerabilităţi ale pieţei muncii şi ocupării în contextul pandemiei COVID-19. Posibile soluţii
Digitalizare şi securitate cibernetică în contextul COVID-19
Aspecte ale aplicării legislaţiei europene şi modificările acesteia în contextul crizei COVID-19
Schiţă strategică – modele economice de gestionare a şocului pandemic COVID-19
Evaluări ale impactului macroeconomic al COVID-19
Oportunităţi pentru România din perspectiva contextului internaţional generat de criza COVID-19
Rolul statului-naţiune în gestionarea crizei COVID-19 din România. Politici de combatere, recuperare şi rezilienţă în domeniul economiei
Impactul pandemiei COVID-19 asupra unor activităţi economice din domeniul industriei
Impactul pandemiei COVID-19 asupra unor activităţi economice din domeniile serviciilor şi întreprinderilor mici şi mijlocii
Criza economico-sanitară şi schimbări în legislaţia economică a Uniunii Europene
Pandemia COVID19 din perspectivă demografică
Stare de urgenţă pentru consumul populaţiei
Evaluarea pierderilor economice pe termen scurt ale României ca urmare a crizei sanitare
Sectorul agricol şi mediul rural în criza COVID-19: provocarea securităţii alimentare

Dacă ar fi să fim orgolioşi şi suficienţi, am putea zice că toate chestiunile critice sunt rezolvate în urma acestor docte studii şi rapoarte, care merg de la situaţia mondială la cea naţională, de la agricultură la industrie, de la calitatea vieţii la demografie, de la impactul macroeconomic la cel simţit de întreprinderile mici şi mijlocii, de la dezastre până la oportunităţi. Nu putem, însă, exprima un asemenea optimism iresponsabil. Ceea ce ştim clar este că criza care a afectat sănătatea şi viaţa populaţiei planetei va fi urmată de o criză a societăţii în ansamblul său, o criză economică, socială, politică, o reducere a consumului, o modificare a gestionării educaţiei, a acţiunilor noastre faţă de mediul natural etc. Ar fi absurd să susţinem că studiile acestea ştiinţifice ale Academiei vor rezolva situaţia, dar este bine să ştim că ele există şi că pot fi sursă de inspiraţie credibilă pentru decidenţi.

Criza aceasta ne-a afectat modul de gândire, de percepere a vieţii, ne-a adus depresii, ne-a provocat revelaţii, ne-a stârnit instincte primare sau gesturi de o gingăşie şi delicateţe pe care le credeam pierdute, adormite, vetuste. Unii ne-am lamentat şi ne-am copilărit, pierzând vremea, alţii ne-am îndârjit şi am muncit mai mult decât anterior. Reacţiile umane în faţa aceleiaşi situaţii sunt foarte diferite.

Am constatat, de exemplu, cu o rapiditate exemplară, că medicii nu merită înjuraţi, fiindcă, dacă nu ne pot asigura nemurirea, ne primenesc sănătatea ameninţată şi ne cruţă viaţa. Înainte de pandemie, unora dintre noi ne căşunase pe medici: ba că sunt şpăgari incorigibili, ba că sunt comozi, ba că nu respectă rândul la transplant, ba că au venituri prea mari, ba că pleacă prea mulţi peste hotare şi se pun în serviciul altora, lăsându-ne pe noi de izbelişte. Şi, dintr-o dată, am văzut că toţi medicii şi alt personal medical, de la cel mai tânăr învăţăcel până experimentatul profesor universitar sau şef de clinică, ne sunt indispensabili, fie şi numai pentru faptul că – dincolo de meşteşugul lor dumnezeiesc – ne încurajează şi ne alină, în mijlocul infernului, nu mănâncă şi nu beau, nu-şi văd soţiile şi soţii, copiii şi nepoţii, de dragul salvării noastre. Le-am ridicat, cam târziu, imnuri de glorie şi le-am scris mesaje de dragoste cu flote aviatice ridicate de la sol spre cinstirea lor. Altminteri, fiind oameni, s-au îmbolnăvit şi ei şi, în parte, au murit.

I-am cam declarat, de vreme încoace, nevrednici şi pe învăţători şi profesori, ba pentru că fac meditaţii, ba pentru că primesc cam multe flori şi alte cadouri de sărbători, ba pentru că iau note mici la examenele de definitivat şi la concursurile de titularizare. Acum, în timpul pandemiei, au fost, însă, foarte buni să facă lecţii online, să intre pe Skype cu elevii lor, să-i ţină ocupaţi şi să-i înveţe, pentru ca, la maturitate, când vor merge la teatru, „să nu stea o piatră peste altă piatră” (cum ar fi zis filosoful grec Aristip). Mai mult, ne-am dat seama ce buni sunt educatorii când stau faţă în faţă cu elevii, când le alină emoţiile, când îi văd cum roşesc şi când copiii şi adolescenţii se pot uita direct în ochii profesorului, când îi văd strălucirea din ochi, când îi simt tremurul din glas. Şi dintre dascăli, unii s-au îmbolnăvit şi s-au stins nevegheaţi în aceste săptămâni.

Ne-am mai dat seama, cam târziu, că bătrânii nu merită să fie eliminaţi din viaţa aceasta trepidantă şi prea agitată pentru noi, că „protejarea” lor excesivă şi pripită îi poate strivi. Cum să stabileşti pentru persoanele trecute de o anumită vârstă două ore pe zi de ieşire din casă, ca să-i îngrămădeşti şi mai tare, împreună cu cei maturi şi tineri? Bătrânii sunt mai vulnerabili oricum şi mor mult mai des decât tinerii, indiferent de faptul că este pandemie sau nu. Poate că după această încercare, în care nepoţii nu au mai putut simţi căldura şi îngăduinţa bunicilor, ne vom aduce aminte de parabola satului fără bătrâni şi vom lua aminte. Ne-au murit bătrânii, împăcaţi sau neîmpăcaţi şi nici nu am putut să-i jelim, după cum cer datina şi cuviinţa.

Ne-am cuprins dintr-o dată de nostalgia aglomeraţiei. Unde anterior tunam şi fulgeram contra mulţimilor de oameni în care plonjam fără voie zilnic, din mall-uri până în sălile de spectacole, ne-am văzut dintr-o dată copleşiţi de singurătate. Ce să facă un om singur mai mult de câteva ore? Am ajuns să pricepem pe viu că omul este o fiinţă socială şi că nu poate trăi multă vreme izolat de lume, de semeni, buni şi răi. Ne-au lipsit chiar şi persiflările, ironiile, înghiontirile, apostrofările deloc măgulitoare din trafic, cicălirile de la serviciu, vocea şefului atotştiutor, salutul de dimineaţă adresat nouă de nea Ion, portarul, răsfăţul câinelui vagabond care ne-întâmpina la colţul străzii în fiecare zi etc.

Unii dintre noi, mai puţini, ne-am dat seama cât de mult ne lipsesc părinţii, care, oricum, ne vegheau din cimitir şi la mormintele cărora eram împăcaţi să aprindem, din când în când, câte o lumânare. Cum să ne imaginăm vreodată că nu vom mai putea aduce cinstirea cuvenită morţilor, că nu vom mai putea fi de faţă la înmormântări, că se vor duce de lângă noi prieteni şi cunoscuţi ori chiar membri ai familiei fără să le facem ceremoniile cuvenite. Oare şi-a imaginat cineva că se vor închide cimitirele? De biserici ce să mai zicem? Nici cei mai acerbi comunişti nu le-au putut închide vreodată, deşi le-au persecutat destul. Era de aşteptat ca unii să ia în derâdere această sete a unora dintre români pentru câte-o rugăciune lângă icoanele Mântuitorului şi ale Maicii Domnului. Aceştia se fac vinovaţi cel puţin de păcatul semeţiei şi al orgoliului, ca şi cum ei ar avea secretul vieţii şi al morţii în degetul cel mic, în vreme ce turma de români de rând ar rămâne „bigotă”. Alinarea sufletului ajută, totuşi – faptul fiind confirmat – la vindecarea bolilor trupului.

Pe lângă multe altele, în aceste vremuri de restrişte şi de restricţii, am învăţat să vorbim altfel decât româneşte, deşi, aparent, grăim tot în „limba vechilor cazanii”, în limba lui Caragiale şi Eminescu. Vorbim acum, după cum se vede, limba acestei molime. Pandemie, coronavirus, carantinare, izoletă, termometrare, termoscanare, comorbidităţi, antiinflamatoare, asimptomatic etc. erau, până mai ieri, cuvinte aproape inexistente. Unele dintre aceste cuvinte vor face carieră, altele vor dispărea în istoria limbii, devenind relicve, altele vor fi, o vreme, prilej de glume. Pandemia a schimbat – cel puţin aparent – şi limba noastră, şi aşa destul de vitregită, de chinuită, de pocită. Noroc că limba română are încă propriile mecanisme de autoapărare şi nu se lasă răpusă de acest nou virus sonor.

Nu ne-am mai dat bineţe, nu ne-am mai strâns mâna, nu ne-am mai îmbrăţişat, nu ne-am mai putut ura faţă în faţă „La mulţi ani!”. De multă vreme, urarea „Sănătate!” nu a avut un conţinut atât de real şi de deplin. Fireşte, am vorbit mult la telefon, ne-am arătat unii altora pe Skype, pe Zoom şi alte programe de acest fel, am scris multe mail-uri (că scrisori nu se mai scriu demult!). O fi bine, o fi rău?!

Unii, copleşiţi de toate acestea, suntem convinşi că nimic nu va mai fi precum înainte. Alţii venim şi zicem să nimic nu se va schimba şi că toate vor reveni treptat cum au fost. Niciunii nu au dreptate sută la sută, pentru că lumea se schimbă mereu, dincolo de şocurile prin care trecem. Câţi tineri mai ştiu ce este acela un hornar sau cum arată un telefon fix cu fir şi cu roată, cum să folosească o riglă de calcul ori cum să caute un cuvânt în marele dicţionar Larousse din raft? Foarte puţini şi nu a fost nevoie de pandemie pentru asta! Lumea se schimbă mereu, dar nu trebuie s-o lăsăm să se schimbe oricum. Pentru că dacă prin aceste schimbări se şterge esenţa lumii, atunci suntem pierduţi. Eu am convingerea că această boală teribilă, individuală şi colectivă, ne poate învăţa să preţuim esenţele şi să ignorăm, să părăsim balastul de prisos. Iar dacă nu facem încă bine distincţia dintre esenţe şi aparenţe, înseamnă că suntem prea tineri. Noroc că pandemia i-a cruţat pe mulţi dintre seniorii „cu părul nins” şi cu ochii aceia „calzi de duioşie” (cum ar fi zis Ştefan Octavian Iosif). Ei, bătrânii, sunt gata să ne spună – fără să ceară nimic în schimb – ce înseamnă eternul uman. Pe unii i-am zărit venind încoace, spre Goleşti, cu feţele muncite de ani, cu gândul la ai lor din Italia ori Spania, privind în zare, învăluiţi de dorul de mai vedea „trecând un tren de marfă pe-al Argeşului pod” (cum ar fi zis Ion Pillat). Să nădăjduim că vom mai vedea şi noi trecând încă multe trenuri pe la noi, fiindcă vremea să ne mutăm pe altă planetă ori să devenim roboţi nu pare să fi venit încă.

Pentru cele mai importante ştiri ale zilei, transmise în timp real şi prezentate echidistant, daţi LIKE paginii noastre de Facebook!

Urmărește Mediafax pe Instagram ca să vezi imagini spectaculoase și povești din toată lumea!

Taguri:: ioan aurel pop,; academia romana,; comentariu,; coronavirus,; covid 19

Citește pe alephnews.ro: LIVE UPDATE. Primele țări care intră în 2025. În Australia, peste 1 milion de persoane s-au adunat în portul Sydney pentru focul de artificii

Citește pe www.zf.ro: Final de an de coşmar: Una dintre cele mai cunoscute firme româneşti dă afară 40% din angajaţi

Citește pe www.zf.ro: Cum poate România să ajungă o forţă în regiune şi să lase în urmă toţi vecinii

Citește și: COMENTARIU Marius Oprea: Corectitudinea politică, o poliţie a gîndirii care rescrie istoria. Rescrierea istoriei e primul pas spre dictatură

Citește și: Ion Cristoiu, interviu cu Corina Creţu: „Pe 19 iunie va fi Consiliul European, unde sper ca domnul preşedinte Iohannis să prezinte, totuşi, planul de redresare al României"

Citește și: COMENTARIU Valeriu Şuhan: US Army şi scenariul de război urban

Conținutul website-ului www.mediafax.ro este destinat exclusiv informării și uzului dumneavoastră personal. Este interzisă republicarea conținutului acestui site în lipsa unui acord din partea MEDIAFAX. Pentru a obține acest acord, vă rugăm să ne contactați la adresa vanzari@mediafax.ro.