Ion Cristoiu: Pentru a înţelege ce s-a întîmplat în Afganistan ar trebui să vedeţi (sau să revedeţi) sezonul 8 al serialului Homeland

M-am apucat de revăzut Sezonul opt din Homeland, convins, după cum am scris în comentariu de pe cristoiublog.ro, că m-ar ajuta să pricep şi să-i fac şi pe alţii să priceapă cum de s-a prăbuşit peste noapte un regim clădit timp de 20 de ani, e drept nu pe solul afgan, ci pe baionetele trupelor străine. Am văzut sezonul cu ceva timp în urmă, cînd nu fusese postat încă pe Netflix. Am făcut rost cu greu de o variantă subtitrată în româneşte prin traducere Google Translate. Ceva groaznic, aşa cum doar un robot poate fabrica. Varianta de acum, de pe Netflix, e foarte bună. Nu de asta mă uit eu cu interes la un film văzut. Îl urmăresc acum dintr-o perspectivă nouă, pe care n-am avut-o la prima vizionare, în primăvara lui 2020:

Perspectiva celui ce ştie ce s-a întîmplat în Afganistan.

Deşi apărut în februarie 2020, ca ficţiune despre un eventual acord al americanilor cu talibanii de plecare din Afganistan, sezonul 8 pare a fi scris acum, după dezastrul din 15 august 2021. Autorul acordului e Saul Berenson, în acest sezon Consilier pe securitate naţională al preşedintelui. Acordul eşuează din cauza intrigilor vicepreşedintelui afgan Gʼulom, un corupt, ros de ambiţii. Nu prea diferit de preşedintele afgan Ghani, cel care a refuzat să demisioneze pentru a se forma un guvern de tranziţie, potrivit acordului. Saul apelează la Tasneem Qureishi, şefa Serviciului Secret Pakistanez (ISI). Cînd acesteia i se vorbeşte de Afganistanul pe care americanii vor să-l lase în urmă, ea replică:

„Statul afgan pe care l-aţi construit e un castel din cărţi de joc, armata sa e o glumă.”

S-au dovedit altfel lucrurile peste un an, în august 2021?

Tot Qureishi îi spune lui Saul că americanii nu vor decît să plece, că nu-i interesează ce lasă în urmă. Au arătat altceva în august 2021?

Agenta CIA, Carrie, are la Kabul o sursă. E proprietarul unui parc de camioane construit plecînd de la banii daţi de ea data trecută pentru colaborarea sa cu CIA. După cucerirea Kabulului, s-a vorbit de o categorie de afgani adaptaţi la regulile occidentale. Sînt sigur că au trăit bine nu ca afgani, ci ca angajaţi sau colaboratori ai SUA, ai NATO. Îi putem identifica pe aceştia cu cei peste 40 de milioane de afgani lipsiţi de beneficiile colaborării cu ocupantul? Sursa îi vorbeşte lui Carrie despre sărăcia din ţară, despre inegalitate, despre corupţie. E curios că în relatările despre Afganistanul din perioada ocupaţiei nu se suflă un cuvînt şi despre sărăcie, despre inegalitate, despre bogaţi. Sigur că femeile care au lucrat cu ocupantul sau cele din familiile colaboraţioniştilor se tem de talibani că le-ar lua dreptul de a se purta pe stradă ca-n Vest. Milioanelor de femei afgane regimul anterior le-a luat dreptul de a avea o viaţă cît de cît normală: Dreptul de a avea doctor pentru copil. Dreptul de a nu muri de foame. Relatările presei internaţionale s-au referit timp de 20 de ani la efortul american de a construi o naţiune de tip occidental. Nu ştiu să fi fost vreun reporter preocupat şi de efortul american de a face viaţa mai bună pentru afganii care n-au avut norocul să fie oameni de serviciu la ocupanţi.

Sezonul opt pleacă de la decizia preşedintelui american de a încheia un Acord cu Talibanii în urma căruia forţele SUA să se retragă din ţară. Negocierile se duc la Doha şi au în centru un şef taliban care vrea şi el pacea. Încheierea unui Acord nu convine multora. Ruşilor, în primul rînd, care au nevoie de o Americă paralizată în Afganistan, pakistanezilor, mai apoi, neliniştiţi de perspectiva unei veniri la putere a unui regim acceptat de afgani. Cei mai interesaţi în eşecul Acordului sînt însă oamenii regimului marionetă, precum vicepreşedintele Abdul Qadir Gʼulom, omul forte al ţării, responsabil cu serviciile secrete. Negocierile sînt duse de americani fără ştirea Guvernului afgan. Negocierile depind de eliberarea din închisori de către regimul marionetă a o mie de talibani închişi. În toiul negocierilor, vicepreşedintele anunţă că el nu va elibera o mie de terorişti. Talibanii pleacă de la negocieri. Se pune problema convingerii lui Gʼulom să revină asupra declaraţiei. Saul, Consilier pe securitate naţională, o trimite pe Carrie la Kabul, ştiind că aceasta a lucrat cu vicepreşedintele în urmă cu patru ani, cînd era şefa Antenei CIA din Afganistan. Episodul unu şi doi, dedicat eforturilor lui Carrie de a-l convinge pe vicepreşedinte, par a fi inspirate din viaţă.

Abdul Qadir G'ulom, vicepreşedintele Afganistanului, practic preşedintele, joacă pe mai multe fronturi. Unul dintre ele e cel rusesc. Înaintea lui Carrie, el stă de vorbă cu şeful antenei GRU din Afghanistan. Intrebat de Carrie, care-l recunoaşte pe rus, vicepreşedintele răspunde că ruşii sînt interesaţi de stabilitatea Afganistanului şi prin urmare ţin ca americanii să rămână. Discuţia dintre Carrie şi G'ulom dă seamă, într-o operă de ficţiune, de adevăratele relaţii dintre autorităţile afgane şi americani. Americanii decid să plece fără a-i întreba pe afgani. Cînd Carrie îi cere vicepreşedintelui să-şi retragă declaraţiile privind prizonierii, are loc următoarea discuţie:

„Carrie: Sîntem parteneri.

G'ulom: Oare ?

Carrie: Ştii că sîntem şi am fost de ani de zile. Nu doar ţările noastre, tu şi eu. Cineva ţi-a dat informaţii despre Tratatul de pace. Ai folosit aceste informaţii ca să subminezi poziţia noastră în acord. Precum şi poziţia guvernului tău. Ce ai spus la televizor, că nu vei elibera niciodată prizonierii, trebuie să-ţi retragi vorbele.

G'ulom: Serios ?

Carrie: Da.

G'ulom: Sau ce ? Spune-mi partenere.”

Ce ne arată dialogul :

Că americanii au angajat un acord cu talibanii fără să-i informeze pe partenerii afgani.

Că partenerii joacă şi ei pe cont propriu, apelînd la ruşi.

Că deşi îşi zic parteneri, americanii preferă să dea ordine afganilor.

Partenerii n-au pic de încredere unul într-altul. Carrie îl sună pe Saul pentru a-l avertiza că va căuta ceva cu care să-l şantajeze pe vicepreşedinte. Saul e de acord. Deşi e vorba de partener. Asta înseamnă că americanii îl ştiu pe vicepreşedinte un gunoi. Cu toate acestea lucrează cu el de 19 ani.

Carrie porneşte la acţiune. Află (ajutată de GRU, fără s-o ştie) de o tipă Samira Noori, lucrătoare la o agenţie anticorupţie lansată de guvernul american. Pentru că un audit îl dovedeşte pe vicepreşedinte corupt, soţul Samirei e aruncat în aer de o maşină capcană, pregătită pentru ea de oamenii vicepreşedintelui, după ce Samira ceruse redeschiderea agenţiei, închisă de guvernul afgan

Ce descoperă Carrie cu ajutorul Samirei ?

Vicepreşedintele înfiinţase un Batalion de elită al Armatei Naţionale Afgane, Batalionul 25, Dar această unitate cu tot cu efectiv şi cu material, nu există decît pe hîrtie. Pe hîrtie e şi baza militară care a costat 30 de milioane de dolari. Ar trebui să aibă 2000 de soldaţi afgani, cu salarii anuale de 14 milioane de dolari. Nu există nici o bază, nici un soldat, e o armată pe hîrtie. Oricine pune întrebări e omorît. Carrie se întreabă:

„– L-am protejat pe acest nenorocit timp de 19 ani. Ce e în neregulă cu noi? ”

Peste puţină vreme vine momentul în care Carrie îi pune vicepreşedintelui în faţă documentele corupţiei. E un bun prilej de a ne da seama că banditismul guvernamental e mult mai mare. Iată dialogurile cu pricina:

„Carrie (punînd pe masă documente, fotografii): Poze de la aşa-zisă bază Kulali. Ordine de deplasare a Batalionului 25 către bază, semnate de tine. Declaraţia privind numărul militarilor, din ianuarie, are iniţialele tale. State lunare din ianuarie şi februarie, contrasemnate de tine.

Vicepreşedintele: – Bine.

Carrie: – Cereri de muniţie şi combustibil.

Vicepreşedintele: – Am spus bine.

Carrie: – N-am calculat exact, cît ai furat de la propria armată, dar sînt cel puţin 100 de milioane.

Vicele: – Şi ce?

Carrie: – Şi ce?

Vicele: – Toţi din guvern şi-au tras partea. Crezi că mă vor arunca la închisoare? Sînt îngroziţi că le voi expune secretele.

Carrie: – Nu şi de data asta.

Vicele: – Zău?

Carrie: – Ai încălcat politica guvernului cînd ai deturnat procesul de pace. Ai umilit preşedintele şi parlamentul. Şi cînd vor auzi că ai mai creat şi nişte unităţi militare false, ai dreptate, nu te vor arunca la închisoare. Te vor pune la zid.”

Aşadar, americanii descoperă o uriaşă afacere de corupţie a vicepreşedintelui. America finanţează formarea unei armate afgane proprii, în stare să se lupte cu talibanii. Şi iată se descoperă că un înalt funcţionar guvernamental făurea armate pe hîrtie, dînd un tun de 100 de milioane de dolari. Te-ai aştepta ca vicele să fie dat imediat trimis procurorilor afgani pentru a fi judecat. Asta după ce s-ar da publicităţii afacerea.

Ce se întîmplă în serial?

„Carrie: – Aşa că uite care e înţelegerea. Statele Unite îţi acordă două ore.

Vicele: – Să fac ce?

Carrie: – Să-ţi retragi declaraţia privind schimbul de prizonieri. Vei spune că ai fost înţeles greşit şi că sprijini necodinţionat pacea şi vei face în public. Fă asta şi toate astea vor rămîne între noi.”

Vicele se conformează. Rămînd cu banii şi cu puterea. Graţie puterii păstrate va produce mari nenorociri în continuare. Fireşte, Carrie e de la CIA. Motiv să ne întrebăm:

N-ar fi fost normal ca discuţia asta să fie între vicepreşedintele unei ţări partenere şi secretarul de stat al SUA?

Ea are loc între ditamai vicepreşedintele şi o simplă agentă CIA. Dincolo de complicitatea americană la corupţia din guvernul afgan rămîne această realitate cruntă:

Al doilea om în statul partener e tratat de un simplu agent ca o slugă de pe plantaţii. Şi cred că aşa se întîmpla la toate nivelele. Cum să nu joace dublu chiar colaboratorii americanilor?

Serialul dezvăluie adevăruri şi despre relaţia dintre Pakistan şi SUA. Deşi cele două state colaborează oficial, totuşi, între ele stă o duşmănie ascunsă sub zîmbete. Dialogul dintre şefa ISI, puternicul Serviciu Secret al Pakistanului, şi primul ministru, tatăl şefei, se dovedeşte edificator pentru adevărata poziţie a Pakistanului faţă de SUA. De reamintit că America se poartă şi cu Pakistanul ca cu o slugă:

„Tasneem – Haqqani a obosit să lupte, tată. Discuţiile directe cu Berenson ar putea duce la un armistiţiu.

– Orice armistiţiu trebuie controlat de noi şi nu de Statele Unite ale Americii.

– Sau să prevenim asta din capul locului. Întrebarea e cît de departe pot să merg.

– Americanii ne dispreţuiesc Dumnezeul. Ne dispreţuiesc Profetul. Ne dispreţuiesc pe noi pentru orice tentativă pe care o avem de a pune ţara asta pe drumul ei. Mergi pînă unde trebuie.”

Şi şefa ISI merge pînă unde trebuie. Până la a ticlui un atentat sângeros folosindu-se de fiul lui Haqqani, colaborator al ISI din ambiţia de a fi el şef.

Discuţia ne sugerează adevărata cauză a eşecului american nu numai în Afganistan, dar şi în toată lumea:

Aroganţa.

Ca şi ruşii de pe vremea URSS, americanii sînt aroganţi în relaţia cu partenerii. Pentru ei pakistanezii sînt nişte maimuţe faţă de care trebuie să foloseşti doar morcovul sau bîta.

Pakistanul, partenerul strategic al Americiii, e pus în faţa faptului împlinit în chestiunea Acordului. După proclamarea Armistiţiului, ca prefaţă a intrării în funcţiune a Acordului, discuţia dintre vicepreşedinte şi şefa ISI, la recepţie, dezvăluie că Pakistanul fusese pus în faţa faptului împlinit:

„Tasneem Qureischi: – Dle general...

Vicele: – Doamnă director...

Tasneem: – Ce se întîmplă?

Vicele: – Un anunţ important despre stadiul tratativelor de pace.

Tasneem: – Americanii au ajuns la un acord, nu-i aşa? Fără un aport de la mine sau de la tine. Dar se aşteaptă să stăm aici şi să aplaudăm rezultatele. Cine a încheiat acordul?

Vicele: – Pînă acum credeam că tu.

Tasneem: – Primul ministru a fost sunat aseară de preşedintele Statelor Unite, chiar el, care a ameninţat cu sancţiuni economice şi de călătorie dacă Pakistanul nu acceptă. Ce să accepte mai exact? Da, nu a spus.”

Fără comentarii.

Pakistanul e partenerul strategic al SUA şi preşedintele nu-i spune primului ministru nici după încheierea acordului ce să accepte. Se mulţumeşte să ameninţe. Păi ce fel de parteneriat e ăsta?

Tot ce s-a întîmplat în august 2021 în realitate e ca în sezonul 8 al serialului Homeland.

Sezon al cărui scenariu a fost scris şi jucat cu doi ani înainte de retragerea din Afganistan.

Să mai spună cineva că viaţa nu-i ca-n filme.