COMENTARIU Lelia Munteanu: Acordul Secolului: un dictat american la dictarea lui Netanyahu

Am terminat prima lectură a Planului de Pace. 181 de pagini, nu 80 cum declara ieri preşedintele Trump (nu mă îndoiesc că nu l-a citit). Are tonul unui material propagandistic şi nimic din rigoarea pe care o presupune o tranzacţie de real estate. Câteva erori grosolane de istorie şi multe paradoxuri.

Conform tratatelor internaţionale, Statele Unite nu au autoritatea juridică de a împroprietări un stat, de a stabili suveranitatea unei ţări asupra unui teritoriu.

Israelul primeşte tot, palestinienii mai nimic (în afara celor 50 de miliarde fluturate aseară de Trump, ca la o nuntă cu dar). Nu ştiu pe cineva care să fi înţeles care este câştigul palestinienilor din planul "win-win" pe care l-a anunţat triumfal liderul de la Casa Albă, mutându-şi privirea exersată de pe un prompter pe altul.

Departe de a aduce pacea, dictatul trumpian va perpetua conflictul israeliano-palestinian, în forme încă nebănuite.

Majoritatea analiştilor israelieni, comentând aseară, la cald, au concluzionat că Acordul Secolului s-a născut mort.

În teritorii au început protestele. Lumea arabă tace, declaraţiile echivoce din ultimele ore nu înseamnă decât că îşi dreg vocea să câştige timp. Probabil încă mai cântăresc promisiunile făcute lor de Statelor Unite, în balanţă cu responsabilitatea pentru soarta palestinienilor.

Duminică, la Cairo (sediul Ligii Arabe), Muhammad Abbas va încerca să-şi mobilizeze aliaţii împotriva Acordului (preşedintele Autorităţii Palestiniene a primit o copie a Planului de pace aseară, cu două ore înaintea conferinţei de presă comune Trump-Netanyahu). Bătrînul Abbas a apucat să declare doar că "poporul palestinian şi pământul său nu pot fi cumpărate" şi "Ierusalimul nu e de vînzare".

De ce graba lui Abu Mazen de a ajunge la Cairo? Pentru că, deşi oferta americană de pace e deschisă timp de patru ani, duminică Kneseetul va vota anexarea urgentă a Văii Iordanului (cum l-a îndemnat pe Netanyahu ambasadorul Washingtonului la Ierusalim). E vorba despre 150 de aşezări din Neghev şi Cisiordania. Singurii care au reacţionat sunt iordanienii, cerând Israelului să nu ia decizii unilaterale (un conflict direct cu Ammanul poate duce la ruperea acordului de pace, al doilea  pe care Israelul le-a încheiat în regiune, primul fiind cu Egiptul).

Anexările ce vor urma sunt cadoul electoral al lui Trump pentru Netanyahu. Marele Bibi are talentul de a umple agenda politică, astfel încât propriul său dosar penal să nu mai încapă. 

Singurul epitet oranant pe care l-am găsit zilele trecute pentru Acordul Secolului a fost dictat. Nahum Barnea, editorialistul de la Yedioth Ahronoth, scrie că nu e un plan de pace, ci un plan de anexare, în care un singur stat va domni de la Iordan la Mediterana, sub egida Americii.

Rămâne puternică, de neocolit, întrebarea pe care şi-a pus-o ieri, în New York Times, înaintea conferinţei de presă comune, Thomas L. Friedman: "Este planul acesta despre două state pentru două popoare sau este despre o diversiune pentru doi lideri necinstiţi?".

Singura definiţie pe care o pot da acum Acordului (mai ales după ce aseară i-am văzut în rândul întâi pe soţii Sheldon şi Miriam Adelson): un dictat american la dictarea lui Netanyahu.