COMENTARIU Lelia Munteanu: Ars demagogica sau supravieţuirea în politică

În urmă cu 12 am avut un vis. Încă aştept să-l transform în realitate, dacă tot n-a trecut de atunci nici o zi:.  

... Visez să-mi termin cu bine liceul şi-o să-mi împlinesc vocaţia: profesor la Facultatea de Ştiinţe Politice. Înfiinţez catedra de Supravieţuire Politică, predau cursul de Teoria şi Practica Demagogiei.

1) Definirea conceptelor. Ce e demogogia. Până în punctul în care îşi atinge desăvârşirea artistică, demogogia e o ştiinţă. Nu doar că e cheia succesului în politică, în România e şi motorul progresului.

2) Sistematizare/clasificare. Aşa cum un tratat despre tusea măgărească, să zicem, are o parte teoretică şi una clinică, tot astfel un tratat exhaustiv de demagogie va oferi întâi o perspectivă teoretică, urmând apoi s-o valorifice practic. Teoretic, demagogia trebuie privită în ansamblu. În practică însă, distingem între demagogia la Putere şi demagogia în Opoziţie. Şi într-o situaţie şi în cealaltă, avem o bogată tipologie care merită studiată.

a. La Putere:

Demagogul pur. E personajul politic care nimereşte mereu în partidul de guvernământ, de parcă ar fi înghiţit o busolă care indică Puterea. El se luptă cu greaua moştenire. (Chiar dacă ar fi primul politician de pe pământ, tot ar invoca greaua moştenire, învinovăţindu-L pe Dumnezeu că a creat lumea de mântuială, fără un proiect). Demagogul pur practică o istorie contrafactuală simplă, de tipul: dacă n-am fi venit noi la putere să punem capăt… Nu e pătimaş, ci echilibrat şi lucid: toţi suntem de vină pentru dezastrul ţării, fireşte mai ales voi. Nu iese din costum şi cravată, oricât de fierbinţi ar fi Şcolile de Vară. Se ataşează de un punct de vedere, dar şi de opusul lui, argumentându-le cu aceeaşi abnegaţie, după necesităţi. Rosteşte solemn numele şefilor lui şi citează din programul partidului în care a poposit ca din Scripturi. Laitmotivul lui politic e reforma cu orice preţ.

Demagogul messagebox. E băgat mereu în linia-ntâi a confruntărilor publice şi e condus prin mesaje de la centru. Condiţia e să fie mai prost decât propriul lui telefon. Dacă se confruntă cu un grup de pensionari care îi zic: "Suntem în sapă de lemn", le va vorbi doct despre hârleţ, demonstrându-le că nu ştiu să se bucure de el, că n-au savoir-faire. Îi spui că suntem în ceasul al doisprezecelea. Îţi demonstrează că am fi putut fi, dacă nu intervenea profesional Ministerul Orei Exacte. (Între timp se face ora 13 - ce mai contează?). Demagogul messagebox e destinat să nege evidenţa. La nevoie, partidul îl înarmează cu grafice.

b) În Opoziţie:

Demagogul-catastrofă. Recesiunea îi prieşte, îi dă aripi: "Aţi dus ţara de râpă!", "Aţi băgat economia în colaps!". Fireşte că are şi soluţii: "Jos…!". Vorbeşte dezlănţuit despre prăbuşire (aflat la Putere e însă mai circumspect şi o numeşte "creştere negativă"). Ştie că fiecare zi în Opoziţie îi creşte dobânda în sondaje şi că, pe praful ăsta, i-ar fi fatal să iasă din rolul telegenic de bocitoare politică.

Demagogul galanton. Zice atât: "Să se dea!" - bani mai mulţi pensionarilor, lefuri decente profesorilor, subvenţii agricultorilor, alocaţii copiilor, etnobotanice folcloriştilor. De unde? Asta nu-i treaba lui. Urmăriţi-l când ajunge la Putere. E la fel de persuasiv. Doar că, brusc îngrijorat de starea Bugetului, zice: "Să se ia!"

Între aceste specii se strecoară demagogii mărunţi. Ei sunt rezerva de cadre o tuturor partidelor şi trăiesc cu speranţa că într-o zi marile lor modele se vor retrage, ca să le poată lua locul. Până când minunea asta se va împlini, îşi ciugulesc notorietatea cum pot.