COMENTARIU Lelia Munteanu: Bucuria Torei. Antisemitismul

Pe 7 octombrie 2023, ziua masacrului Hamas în sudul Israelului, israelienii prăznuiau Simhat Tora (Bucuria Torei), o sărbătoare senină,  care marchează sfârşitul ciclului anual de citire a Torei. Evreii dansează, în sinagogi, cu sulurile sfinte, cu Cartea.

În seara aceasta e Ajunul de Simhat Tora.

Pe 7 octombrie 2023, evreii au dansat cu moartea.

Au mai dansat cu moartea de o Simhat Tora: la Paris, pe 3 octombrie 1980, la ora 18.38, când zece kilograme de Semtex, din portbagajul unei motociclete parcate în faţa sinagogii de pe strada Copernic, au explodat. În sinagogă se aflau 300 de credincioşi, dintre care 140 de copii. 4 morţi şi 20 de răniţi. Atentatorul a fost identificat după 27 de ani.

Premierul de atunci, Raymond Barre, a dat presei o declaraţie năucitoare: „Acest atentat odios, care a vrut să-i lovească pe evreii care se duceau la sinagogă, a lovit francezi nevinovaţi, care traversau strada Copernic".

Nu-mi place cuvântul „antisemitism". Dacă sentimentul pe care îl subîntinde e vechi de când lumea, conceptul e o găselniţă imprecisă, de final de secol XIX. Semiţi sunt şi arabii, dar cuvântul ca atare a intrat în lexic cu referire la evrei. Antiiudaism e un termen mult mai potrivit. Chiar şi pentru dejecţiile care inundă de multe ori reţelele de socializare.

Antiiudaismul lui Barre din declaraţia de după atentat ţine de zona inconştientului, apropiindu-se ca mecanism de actele ratate ale lui Freud. Spre deosebire, de pildă, de antiiudaismul eticoid al lui Kant (evreii „au reputaţia, întrutotul justificată, de a fi escroci, din cauza spiritului de camătă care domneşte la cei mai mulţi dintre ei"), de antiiudaismul cu ecou de alămuri al lui Wagner („Consider rasa evreiască inamicul înnăscut al omenirii şi a tot ce e nobil"), de antiiudaismul inventiv al lui Fichte („să li se taie la toţi capul în aceeaşi noapte şi să li se dea un altul, care să nu conţină nici o idee evreiască"),  de antiiudaismul doct al lui Marx sau antiiudaismul orb al lui Engels, nemaivorbind de antiiudaismele militante ale fascismului mai vechi şi mai nou.

Există încă o categorie (fără să încerc vreo sistematizare a subiectului), la fel de periculoasă, de antiiudaici: personajele respectabile care cred că premisa, repetată ca argument, "am prieteni evrei" duce la concluzia auto-absolvitoare „nu pot fi antisemit". Toţi aceştia şi mulţi alţii sunt, în cotlonul conştiinţei lor, inocenţii de pe strada Copernic ai lui Raymond Barre.

Mă pot indigna şi îi pot combate cu vehemenţă pe toţi cei mai sus înşiraţi. Cât despre dejecţiile antiiudaice, de ură viscerală şi agramată de pe reţelele de socializare - nu mă pot supăra pe prostie. Şi lor prostia le dă un soi de inocenţă băloasă. Pentru postacii turbaţi există o frază genială (nu mai ştiu cine a rostit-o, nu contează): „Antisemitismul e socialismul imbecililor".