COMENTARIU Lelia Munteanu: Cea mai frumoasă zi din viaţa Medeleinei Albright

Am comentat-o destul pe Madeleine Albright pe vremea când era Secretar de Stat în Administraţia Clinton, prima femeie care a acces în această înaltă funcţie. Istoria va consemna ce a făcut şi mai ales ce n-a făcut.

Astăzi, când nu mai este, stau în faţă cu cele două volume de memorii: "Madam Secretary", din 2003, şi cel publicat în urmă cu doi ani, "Hell and Other Destinations". (Al doilea ar merita abia acum o atenţie specială).

În "Madam Secretary", redactată împreună cu celebrul Bob Woodward (care a împărţit gloria jurnalistică a Afacerii Watergate cu colegul său Carl Berstenin), Mdeleine Albright povesteşte cea mai frumoasă zi din viaţa sa.

Ianuarie 1994, vizită oficială împreună cu preşedintele Clinton la Praga. "Gândindu-se cum să-l distreze pe şeful executivului american, Havel a decis să-i ofere un saxofon produs în Cehia şi să-l ducă la un club de jazz. Dar mama preşedintelui murise cu o săptămâna înainte din cauza unor complicaţii ale unui cancer la sân, iar echipa trimisă înainte nu era sigură de starea sufletească a acestuia. Îmi revenea sarcina de a-l întreba pe preşedinte direct ce voia să facă şi, de îndată ce urma să aterizăm, să şoptesc răspunsul la urechea lui Havel, în cadrul ceremoniei de primire de la aeroport. Când am aterizat la Praga şi ne-am pregătit să coborâm din avion, persoanele de la protocol ne-au aliniat. Secretarul de Stat Christopher (Albright urma să-l succeadă peste trei ani. n.m.) se afla în spatele preşedintelui şi după el urmam eu. Chris, politicos ca de obicei, m-a invitat să trec în faţă. Să ajungi oriunde cu Air Forne One e incitant. Să cobori treptele alături de liderul lumii libere, să fii primit de Havel, un prieten şi un erou al democraţiei în ţara mea natală, e un spectacol.  La jumătatea scării, m-am răsucit spre preşedinte şi i-am spus: <Mai bine nu se poate>. M-a strâns de mână. Am ajuns pe pistă, l-am pupat pe Havel şi i-am transmis răspunsul preşedintelui – clubul de jazz era ok.

De la aeroport ne-am dus la Castel pentru ceremonia de sosire. A fost trecută în revistă Garda de onoare, apoi fanfara a intonate imnul naţional ceh <Unde este casa mea?> şi imnul american <Drapelul înstelat>, care se încheie cu minunatul vers <tărâmul celor liberi şi căminul celor bravi>. Două imnuri, două cămine ale mele. Un început incredibil pentru mine, iar curând ziua a devenit şi mai bună.

Am urcat în biroul privat al lui Havel, care se schimbase vizibil de când fusesem acolo, cu patru ani în urmă (atunci, Albright îl considera de un comunism masiv, n.m.). Mobila urâtă dispăruse, arta modernă bizară a lui Havel decora încăperea, exista inclusiv un tablou imens cu două nuduri. Preşedintele Clinton a aruncat o privire uimită şi i-a spus lui Havel: <Vă puteţi imagina ce-ar zice oamenii, dacă aş avea aşa o pictură în biroul meu?>. Am continuat întâlnirea oficială, cu cele două delegaţii faţă în faţă, de-o parte şi de alta a unei mese lungi. Nu cred că e important ce job ai, întotdeauna te simţi bine când cineva îţi laudă munca în faţa şefului. Am zâmbit când preşedintele Havel l-a informat pe preşedintele Clinton că sprijină PPP (Parteneriatul pentru Pace, iniţiativa ca ţări din fostul lagăr socialist să participle la exerciţiile militare ale NATO. n.m.), în mare parte datorită eforturilor mele diplomatice şi a adăugat: <Trebuie să fiţi mândru că e americancă>. Iar atunci când preşedintele Clinton i-a răspuns <Trebuie să fiţi mândru că e cehă> am rânjit cu gura pânăla urechi.

Următoarele ore au fost o extraveganţă concepută special pentru televiziune, în care jucau doi lideri carismatici şi o doamnă elegantă de o vârstă respectabilă - Praga. După întrevederea din biroul lui Havel, preşedintele a coborât la râul Vltava şi s-a plimbat pe Podul Carol, care fusese golit de obişnuiţii vânzători ambulanţi. Cele treizeci de statui baroce aliniate pe pod erau luminate, alcătuind cercuri de lumină pe fondul amurgului tot mai târziu. Vocile miilor de cehi care strigau <Clin-ton, Clin-ton> iscau ecouri datorită clădirilor şi străzilor înguste.

M-am alăturat din nou celor doi lideri la un local numit Tigrul de Aur. În timp ce savuram şniţel cu bere, de noi s-a apropiat un cuplu de cehi în vârstă, care îl găzduiseră pe Bill Clinton cu mulţi ani în urmă, în timpul unei vizite la Praga, pe când era student la Oxford. Preşedintele a spus <Aduceţi ceva de mâncare pentru oamenii aceştia>, într-o limbă pe care Daniel Williams de la Washington Post a descrs-o drept <o arkanslovacă fluentă>.

Ne-am dus apoi la Clubul de jazz Reduta, unde preşedintelui i s-a înmânat noul lui saxofon pe care a fost invitat să îl încerce. În timp ce cânta <My Funny Valentine> şi <Summertime>, îmi spuneam că sună destul de bine. Când s-a întors la masa, a declarant: <N-ai nici cea mai vagă idee cât e de greu să cânţi la un instrument nou>. Mai târziu a cântat în duet cu un saxofonist ceh extraordinar, în timp ce Havel, care n-are nici un fel de noţiune a ritmului, îi acompania, mai mult sau mai puţin, la maracas sau la tamburină. În clipa aceea încăperea era atât de plină de politicieni cehi şi de fum, încât abia mai puteai să vezi. Când am plecat, am auzit ceea ce probabil a fost o petardă care a explodat în stradă, iar cei din serviciul secret l-au dus în grabă pe preşedinte la hotelul său. Una peste alta, o zi memorabilă".