COMENTARIU Lelia MUNTEANU- Ceea ce nu poate fi atins

Caut „Jurnale pariziene”, însemnările lui Ernst Jünger. Găsesc cartea unde mă aşteptam mai puţin: gemând sub un vraf de dicţionare. O deschid cu vinovăţie, uit ce căutam. Ceva în legătură cu tristeţea, parcă. Despre o tristeţe care bântuia ca un steag care se predă.

Răsfoiesc, nu găsesc pasajul. Dau însă peste o poveste zen. „Clasica” poveste zen. Îmi amintesc că am zâmbit mefient atunci când am citit-o.

Nu mai zâmbesc.

Un discipol i-a cerut maestrului o regulă după care să se călăuzească în viaţă. Maestrul l-a măsurat cu privirea preţ de câteva zeci de secunde şi i-a spus: „Să tinzi către ceea ce poate fi atins”. Tânărul s-a pregătit de drum, dar înainte de a pleca s-a întors şi, cu sfială, l-a rugat pe maestru să îi mai dea o regulă. Maestrul n-a stat pe gânduri: „Să tinzi către ceea ce nu poate fi atins”.