COMENTARIU Lelia Munteanu: Cumhurbaşkani Tayyip Erdoğan cumpără timp

De când a adunat oficial toată puterea în mâinile sale (inclusiv funcţia de prim ministru), mai exact din vara lui 2018, preşedintele Turciei se mişcă periculos pe scena lumii. Politica sa voluntaristă în raport cu NATO, alimentată de iluzia neo-otomanismului, începe să i se întoarcă împotrivă.    

Cât priveşte Uniunea Europeană, başkan-ul (apelativul turc pentru preşedinte) e sătul să fie ţinut la porţi. Negocierile de aderare durează din 2005, iar dacă în 2016 (când a parafat acordul privind migranţii) cancelarul Germaniei i-a mai fluturat Turciei o speranţă, în urmă cu un an Angela Merkel a declarat fără drept de apel: "Nu văd Turcia la orizont ca membru cu drepturi depline în Uniunea Europeană" (şi  orizontul doamnei cancelar e foarte larg, chiar dacă puterile i se îngustează).

Strategia de ameninţare şi şantaj e penultima carte pe care o joacă Sultanul.

Idlib e ocazia şi nu cauza unei ultime încercări de a convinge Occidentul şi Statele Unite să îl susţină în faţa unei Rusii pe care nu s-a dat în lături până mai ieri s-o curteze asiduu, deşi – cel puţin în Siria, dar şi, mai nou, în Libia – interesele Turciei şi ale Rusiei sunt diametral şi patetic opuse.

A-l demoniza însă pe Recep Tayyip Erdoğan nu e decât un demers propagandistic. Ţării pe care o conduce cu mâna de fier a unui autocrat Uniunea Europeană i-a pus în cârcă - contra cost - problema de conştiinţă a refugiaţilor sirieni. Cele 6 miliarde de euro promise Turciei de liderii de la Bruxelles în schimbul rezolvării unei situaţii care e şi rezultatul dezastruoasei, ezitantei lor politici în Orientul Mijlociu, nu pot cumpăra indulgenţa istoriei.

Din cele 6 miliarde promise în 2016, Ankara a primit 3,2 miliarde. Problema e că, pe lângă 3,5 milioane de refugiaţi sirieni adăpostiţi în Turcia, urmează să mai vină curând, din zona de conflict din Idlib, încă un million. (Acordul de încetare a focului negociat cu Putin, saptamâna aceasta, la Kremlin, nu miroase a pace). Cumhurbaşkani încearcă, disperat, să cumpere timp.    

Turcii - şantajând pe faţă Bruxellesul - invocă, nu fără îndreptăţire, Convenţia de la Geneva din 1951 privind statutul refugiaţilor. Despre Convenţia de la Geneva strigă  imaginile cutremurătoare cu refugiaţi de război în faţa tunurilor cu gaze lacrimogene ale militarilor greci.

Europa pare a-şi fi uitat valorile despre care atît de duios glăsuia  doamna Merkel: "Umanitatea este sufletul Europei, iar acest suflet, dacă vrem să-l conservăm, Europa nu poate pur şi simplu să ia distanţă faţă de neajutorare şi de suferinţă, baricadându-se într-o fortareaţă".

Două virusuri politice periculoase bântuie continentul nostru: antisemitismul şi islamofobia, hrănind extremismul populist.

Despre islamofobie se va putea vorbi deschis când, în sfârşit, democraţiile euro-atlantice se vor încumeta să ofere o definiţie solidă a terorismului, nu una de campanie electorală.

Până atunci, regimurile demcraticide, precum cel al lui Erdoğan, se vor bate să supravieţuiască, fie şi cu preţul sinucigaş de a da foc lumii.