COMENTARIU Lelia Munteanu: Cuvintelnic

O, ea mi-e uneltire şi rugăciune, temniţă şi slobozenie, purcedere şi isprăvire, temelie şi sminteală. Vocalele ei se topesc ca prescurile pe buzele mele, consoanele ei sunt mai dulci ca un bonbon şi mai amării ca naramzul, şi mai aromate ca hasmaţuchi - un zaiafet de cuvinte, un desfrâu.

Patria mea cuvioasă ca o priceasnă şi zurlie ca o casă de curve, galantoană şi cămătarnică, atârnând ca o tacsă de grumajii bancruţilor şi arzând în cugetul meu ca un foc de primejdie. Tu m-ai învăţat tot ce ştiu - aritmetica cea matematicească, cetitul şi scrisul cu slove de aur pe piele de câne - m-ai învăţat de ce parte atârnă dezesperarea şi de unde încolţeşte speranţa.

Ca un arbore în mijlocul mării stă cugetul meu şi se mustră că nu m-am cuminecat destul de dulceaţa înţelepciunii tale, că nu m-am ploconit în faţa frumuseţii tale răpicioase.

O, cum se dezridică podurile, cum rânjesc din ţărână dinţii de aur ai morţilor, cum s-a umplut locul de haracteruri stravagante, cum sună pe uliţi meterhaneaua politicească, cum mă cuprinde singurătatea ca somnul.

Te iubesc cu ighemonicon şi te urăsc cu înfiorare, te urăsc şi te-am iubit, îmbătrânind în bunele şi relele tale, iar acum, când timpul începe a se topi ca spermanţetul şi a mă goni din capiştea dragostei, pier şi eu ca fieştecare, pre limba mea.