COMENTARIU Lelia Munteanu: Lav iz not a victori marş

Traversa apoi un cimitir, printre făcliile chiparoşilor, şi intra într-un piano-bar din Beyoglu – Baraka sau Papirus. Într-unul dintre ele (amintirea asta o să te incălzească) cânta ochelaristul ăla cu rame din carapace de broască ţestoasă, care îşi începea programul cu „Hallelujah“.

Cânta încetişor: „(…) Beibi, ai hav bin hia bifor, ai nău zis rum, aiv uokd zis flor… Lav iz not a victori marş“. Când ataca voiniceşte Poloneza în la bemol major, ciuleam urechile, alunecam în crevasa fiecărei octave, în răceala lor patetică. Îl executa toată noaptea pe Chopin, ca un călău din Edikule. La Valsul de Adio cedam nervos (îţi aminteşti?), ne ridicam, era prea disco-dezlânat. Ieşeam în noaptea oraşului, abia acolo puteam auzi crinolina Mariei Wodzinska fâşâind a despărţire.

Din Beyoglu o luam pe jos iarăşi spre Bosfor, rătăcind prin Taksim. Miezul nopţii cădea ca o sabie încovoiată.
O porneam spre Galata, treceam podul peste Cornul de Aur, zorile ne prindeau în Asia, înfriguraţi, în locul numit Ochiul Păsării. Recunoaşte că nu mai zburaseşi niciodată, vedeai de-acolo până departe. 

Gândul meu te ridică şi astăzi în Ochiul Păsării. Pe buze simţi răcoarea subtilă a mentei. Numai de acolo poţi să auzi cum, pe malul european, zbiară păunii din frescele seraiurilor, tânguindu-se sinistru. Dacă aşteptăm până li se închid ochii fiecărei aripi şi adorm, o să auzim, clipocind, cristalele marilor candelabre.