COMENTARIU Lelia Munteanu: “Nu pot iubi lucrurile care dispar”

Povestea asta o poţi şopti la urechea cuiva drag. Sau o poţi prezenta cu grafice la o prelegere despre marketing.

O spun a mia oară, mereu altfel.

Beruz Orbul era cel mai sărac cerşetor din Tehran. Stătea cât e ziua de lungă la intrarea în bazar dinspre Sabzeh Maidan (Piaţa Verde). Adulmeca mirosul ascuţit de mirodenii, aburul stătut de ţoale şi pantofi, atent la clinchetul bijuteriilor. Fireşte că Beruz putea deosebi tinichelele de metalele preţioase. (Platina are un sunet inconfundabil, neînduplecat, ca de fatwa).

Din când în când, se auzea o bufnitură înfundată, semn că înăuntru cineva se pregătea să defăşoare un covor de Shiraz.

Mintea lui era plină de versete coranice: „Şi după ce l-a acoperit noaptea, Ibrahim a văzut o stea. El a spus: Acolo e Dumnezeul meu! Dar steaua a apus şi el a strigat: Nu pot iubi lucrurile care dispar”…

Fix atunci, la versetul 77 din Sura Turmelor, a apărut individul care i-a smuls tăbliţa din poală – „Sunt orb. Ajutaţi-mă”. I-a mototolit-o, i-a rupt-o, i-a aruncat-o.

Poate că era chiar îngerul lui păzitor. Dar, după felul atent în care i-a scris altă tăbliţă, părea mai degrabă unul dintre acei îngeri grămătici care notează, în cer, fără odihnă, faptele oamenilor.

Noul text urma să-l facă putred de bogat pe cel mai sărac cerşetor din Tehran: „E primavară şi eu nu-i pot vedea frumuseţea”.