COMENTARIU Lelia Munteanu: Obiectivele lui Netanyahu şi obiectivul lui Bibi

Ne aflăm în ziua 72 din ceea ce este, tot mai puţin acoperitor, numit Războiul Israel-Hamas. Ministerul Sănătăţii din Gaza City, controlat de Hamas, raportează spre 18.800 de morţi (nu face deosebirea dintre civili şi combatanţi), majoritatea femei şi copii. Poate fi o cifră umflată propagandistic, dar - văzând imagini pe care n-am să vi le pot arăta niciodată şi citind mărturii a căror oroare nu pot să o povestesc - cred că cifra nu e prea de adevăr. Armata susţine că a reuşit să elimine câteva mii de luptători Hamas şi câţiva capi militari dintre operativii care nu părăsesc teatrul de război. Râmân să fie vânaţi prin lumea largă liderii emblematici Yahya Sinwar, Marwan Issa şi Muhammad Deif.

Comandantul Suprem al Armatei israeliene, premierul Benjamin Netanyahu, îşi menţine cele două obiective declarate: să elimine Hamas şi să recupereze ostatecii – câţi mai sunt în viaţă, ar trebui să adauge zilnic. Bibi, în schimn, are un singur obiectiv: să rămână la putere şi în libertate. De acest obiectiv e însă, cu fiecare zi care trece, mai departe. Curând i se va cere socoteală pentru soldaţii israelieni ucişi în Gaza de la începutul ofensivei, pentru ostatecii ucişi, pentru lipsa de strategie, alta decât a spăla eşecul incredibil al serviciilor de informaţii şi al Armatei, din 7 octombrie – drama şocantă de la care a pornit totul. 

Hamas numără, conform estimării israelienilor, 30.000 de luptători. Câţi civili vor mai muri, ca să fie ucişi toţi? Câţi soldaţi israelieni?

Şi cum vom şti că Hamasului nu-i va lua locul un alt Hamas?

Am mai spus şi o spun, să fie spus: soluţia a două state, cerută de majoritatea covârşitoare a liderilor lumii, nu poate fi realizată. În primul rând, nu o doreşte guvernul de extremă dreapta de la Ierusalim. Nu poate fi nici măcar schiţată teoretic, pe hartă: pe teritoriul Cisiordaniei există aşezări evreieşti, extrem de radicalizate începând din 7 octombrie, susţinute moral, dar şi logistic, de Executiv. Pe de altă parte, ce va mai rămâne din Gaza decât un morman de ruine şi un mediu în care nu se va putea trăi?

Va mai rămâne ceva, în minţile copiilor şi tinerilor, care şi câţi vor supravieţui, ceva ce nu poate fi inundat ca tunelurile, cu apă de mare: conştiinţa unei apartenenţe şi dorinţa de libertate. Care, în condiţii de disperare, de nebunie, se poate transforma într-un nou 7 octombrie.