COMENTARIU Lelia MUNTEANU: Schimbarea e singura veşnicie

M-am trezit brusc. Era Ora Tigrului (patru şi jumătate pe orologiul meu japonez). Până la Ora Iepurelui când, în sfârşit, a răsărit soarele, am încercat să înţeleg noima acelui vis straniu. Păreau chiar două vise într-unul singur şi încă nu voiau să se dezlipească. Nu voiau sau nu puteau.

Mă visasem citind. Ştiam că sunt eu, m-am recunoscut după wakizashi, sabia scurtă cu care urmăresc rândurile. Era un tratat despre fauna în curs de apariţie sau invers. Dar de ce citeam la masa lui Sen no Rikyu (foto), marele maestru al ceaiului din toate timpurile? Şi, dacă tot eram la masă, de ce nu lăsasem sabia sub streaşina ceainăriei, conform protocolului? Si de ce la masă eram doar eu, unde erau ceilalţi patru? Trebuia să fim cinci, nici mai mulţi, nici mai puţini. Şi de ce nu auzeam apa fierbând în căldăruşă?

Că marele maestru spunea o banală poveste zen, pot să înţeleg. (Arta e ca la ceremonialul acesta să nu spui nimic la care nu s-ar aştepta ceilalţi). Cui o spunea n-am priceput. Apoi, poate pentru că nu i-a convenit cum a istorisit-o, a apărut Senseiul în peroană să restabilească adevărul: "Mergeam pe malul uui râu, cu unul dintre discipolii mei. Am exclamat: Cât de minunat îţi petrec peştii în apă! Discipolul meu a îndrăznit să mă întrebe: De unde ştii că peştii petrec? Nu eşti peşte. I-am replicat tăios: Tu nu eşti eu. De unde ştii că nu ştiu că peştii petrec?".

S-au aşezat şi ei la masa şi am aşteptat toţi, într-o linişte suspectă, fără să ne privim. Într-un tîrziu a venit şi un al patrulea. Semăna cu înţeleptul care îşi învăţase fiul cum se mătură o grădină. Eram patru, al cincelea scaun era tot gol, dar acum mi se părea că pe el se foieşte cineva sau ceva. Şi am auzit imediat cum fierbe apa.

Marele maestru al ceaiului din toate timpurile, Sen no Rikyu, ne-a pus fiecăruia câte un castron în faţă (poate nu observase că suntem doar patru). După care s-a retras discret, şi-a scos veşmântul de ceai, a rămas în straie albe şi, cu un zîmbet larg, şi-a făcut seppuku. 

Abia la Ora Cocoşului, la asfinţit, am reuşit să desprind al doilea vis de primul. În al doilea nu mai rămăsese decât o uriaşă frunză verde de ceai de Kagoshima, care vorbea în somn: "schimbarea e singura veşnicie".