COMENTARIU Lelia Munteanu: Un fel de tăcere

Cu Hemingway, pe dealurile verzi ale Africii, înveţi mereu lucruri folositoare. De pildă:

Când nu-ţi mai vezi ţeava puştii, poţi fi sigur că s-a lăsat întunericul.

(“O vânătoare ar trebui să se desfăşoare pe toată durata vieţii vânătorului sau a vânatului”).

“Când tragi după animale, nu mai auzi zgomotul împuşcăturii; auzi doar glonţul atingându-şi ţinta”.

Nu te lăsa niciodată păcălit de guguştiucii verzi.

Sunt leoparzii care tuşesc când vânează babuini - nu te teme.

Recunoşti rinocerul după ochii lui mici, de porc, şi picioarele scurte.

“După ce ai ucis, chiar şi atunci când e vorba doar de un bivol, simţi cum se lasă un fel de tăcere în tine. Sentimentul pe care îl ai după ce ucizi nu e ceva ce poţi împărtăşi cu alţii”.

Dacă vezi un nor roz sticlind la orizont, nu poate fi decât un cârd de flamingo.

“Toate locurile din lume sunt, de fapt, acelaşi loc şi toţi vânătorii sunt un singur vânător”.

N-am văzut hiene decât în rezervaţia politică. Destul să-mi dau seama că Hemingway le descrie cât se poate de realist: mersul pleoştit, “faţa aia de câine corcit şi viclean”, determinarea cu care, când nu mai găsesc cadavre, sunt în stare să se mănânce pe ei înşişi.

... A ratat de câteva ori, penultima oară ca un începător. În urmă cu 62 de ani, în zorii unei duminici, a luat una dintre puştile cu care vâna porumbei (cea cu două ţevi), a proptit-o în podea şi şi-a descărcat neglijent cele două gloanţe în frunte, lipindu-şi creierii de tavan.

A mai apucat, probabil, să simtă tăcerea aceea pe care n-o poţi împărtăşi cu nimeni.