COMENTARIU Marius Oprea: Atunci cînd statuile ard

Tot auzim acelaşi slogan: ”lumea nu va mai fi la fel”. Dar cuvintele se referă mai ales la semnele exterioare ale acestei lumi, la faptul că nu vom trăi la fel de bine şi de confortabil ca pînă acum. Senzaţia de şubrezenie este însă abia la începutul perceperii ei. Criza post-pandemică, despre care tot mai multe semne arată că va avea consecinţe mai severe decît virusul care a impus distanţarea socială, izolarea sistemelor pieţei şi ruperea ”lanţurilor trofice” normale ale economiei este abia la început. Semne bune nu vin de nicăieri. Solidarităţile suprastatale s-au edulcorat, ori se arată prea puţin eficiente, fiecare începe să înţeleagă că trebuie să lupte pentru el şi-ai săi, iar ceea ce se întîmplă la vîrf, se întîmplă şi mai jos, pe scara societăţii. Pandemia şi efectele ei au găsit, sau au lăsat oamenii cu buzunarele goale. De ceva vreme, deja ”lumea nu mai este la fel”, dar poate că nu realizăm încă.    

 

Pe la anul 300, nici în Imperiul Roman ”lumea nu mai era la fel”, cum se anunţă oricum în viitorul apropiat pentru noi. Cetăţenii nu mai primeau nici bani, nici circ de ceva vreme , decît rareori, cît să nu uite obiceiurile vechi. Obligaţi la distanţare socială, nu mai avem nici noi.  Revoltele se ţineu lanţ, în mai toate zonele imperiului şi chiar în inima lui. Avem şi noi parte, pornind fie din furia izolării, fie din refularea socială care şi-a găsit pretextul într-un fapt care, trebuie să o spun, era relative obişnuit şi într-o oarecare măsură, banal în SUA - uciderea unui afro-american, de către  un poliţist. O sărăcie din ce în ce mai accentuată era asociată cu anarhia generalizată, cu dispariţia autorităţii şi a oricărei încredere în ea. Treptat, oamenii şi-au pierdul şi speranţa în zei şi au început să le distrugă statuile; atunci cînd nu le puteau dărîma, le decapitau. Sînt scene pe care le-am văzut zilele trecute, chiar dacă motivele sînt altele.

 

Lumea părea cuprinsă de nebunie şi chiar era aşa. Multe dintre semnele acestei decăderi rapide a unui imperiu care părea imuabil au fost puse în legătură cu o boală, provocată de intoxicaţia acută cu plumb, un metat pur toxic, care nu are niciun rol în metabolismul uman, dar care era ingerat de cetăţenii imperiului: fie că era vorba de conductele de plumb ale apeductelor, care aduceau apa în oraşe, sau de consumul direct al unor compuşi ai metalului, folosiţi pe scară largă la îndulcirea vinului sau conservarea alimentelor, acesta intra direct în organism, în cantităţi mari. Saturnismul, boala pe care o provoca, are o marcă specifică: între altele, scade dramatic coeficientul de inteligenţă. E ceva ce, pentru zilele noastre, nici nu mai trebuie comentat. Talibanizarea culturii este abia la început şi aberaţiile pe care le naşte nu se vor opri prea curînd, pentru că nu are cine să le pună capăt. Şi nimic nu o poate opri, în furia ei distrugătoare care neagă ceea ce pînă acum consideram imuabil, precum basmele şi, mai ales, o face cu o violenţă ieşită din comun.           

 

Spre deosebire de romani, noi nu ne-am intoxicat cu plumb, ci cu informaţie, mai nocivă decît metalul greu. Fie falsă, fie nedigerată, ea a intoxicat mai departe, în progresie geometrică, transformînd o normă de comportament, corectitudinea politică, de-a dreptul într-o nouă religie. Dacă o cădere totală a lumii în anarhie a fost împiedicată la amurgul Imperiului Roman de răspîndirea creştinismului, în lumea noastră răspîndirea rapidă a acestei noi religii egalitariste într-un sens nefiresc e de natură să grăbească sfîrşitul lumii pe care o ştim. Ea vrea să şteargă diferenţe pe care natura le-a creat, ceea ce nu stă în puterea omului – de aici, şi furia înspăimîntătoare a adepţilor ei, dar şi consecinţe care nu pot fi încă întrevăzute pentru viitor.

 

Cel mai mare pericol, chiar decît boala în sine cauzată de virus şi de criza economică de după el e, de fapt, pierderea sufletului. La amurgul zeilor, creştinismul a fost dătător de speranţă şi a propovăduit iubirea aproapelui, oprind implozia lumii civilizate, o anarhie generală care i-ar fi adus sfîrşitul, tribalizarea, reîntoarcerea la sălbăticie. Acum, noua religie milenială, a ştergerii oricărei diferenţe altfel naturale între oameni, care se nasc egali doar ca procedeu fiziologic, contrazice milenii de istorie şi de determinism natural şi social. 

 

Atunci cînd statuile ard, nu dispare odată cu ele şi credinţa în zei; aceştia sînt doar înlocuiţi. Şi cînd o credinţă ia locul alteia, îi ucide pe adepţii celei vechi, dacă nu îi poate converti. E ultima frontieră a unui ”saturnism cultural”, corectitudinea politică, născut şi perceput mai întîi ca o problemă de bun simţ, un gest creştinesc de ocrotire a celui slab, care tinde să se transforme într-un monstru, care şi-a devorat deja sensul iniţial şi a început să roadă bazele tuturor normelor etice, aşa cum le cunoaştem. În mod paradoxal, corectitudinea politică stă la aceeaşi masă, faţă în faţă cu ura. 

 

Am auzit mai demult o poveste, istorisită de un bătrîn din Apuseni, despre cum Dreptatea şi Strîmbătatea au stat la aceeaşi masă şi ce a ieşit din aceasta. Ea spune că Dreptatea şi Strîmbătatea se plimbau împreună prin lume şi deodată li se făcu foame. ”Uite un han, hai să intrăm”, a spus Strîmbătatea. ”Da, dar eu nu am bani”, i-a răspuns Dreptatea. ”Lasă, că plătesc eu”, a venit răspunsul. Au intrat înăuntru, au mîncat, au băut, iar când a venit venit momentul să plătească, Strîmbătatea a chemat servitorul: ”Dă-mi restul!”. ”Care rest, că nu mi-aţi dat niciun ban!” ”Ba, ţi-am dat un galben. Dă-mi restul!” La cearta izbucnită, a venit hangiul, care a început să-şi apostrofeze servitorul: ”Cu oameni ca tine, o să pierdem toţi oaspeţii!”. Derutat şi umilit, ospătarul s-a întrebat: ”Of, Dreptate, unde eşti!...”. ”Aici sunt – răspunse Dreptatea – dar nu pot spune nimic, pentru că şi eu am mîncat şi am băut…”.  E cea mai bună descriere a lumii în care trăim, în care corectitudinea politică distruge de fapt graniţa imuabilă între bine şi rău.