COMENTARIU Marius Oprea / Biserica şi pompierii - singurele speranţe, în dezastrul vieţii noatre din prag de sărbători

Pe locul trei, în topul încrederii românilor, după Biserică şi armată, se află pompierii. Aici, se întrevede observaţia practică a respondenţilor, asupra promptitudinii cu care aceştia acţionează, la locul dezastrelor. De asemenea, a rămas într-un loc fruntaş în simpatia românilor şi eficacitatea serviciului SMURD, asociat pompierilor, deşi creatorul acestuia, Raed Arafat, şi-a pierdul demult simpatia lor. S-a ajuns chiar la a fi acuzat de ”genocid” de către antivacciniştii radicali, din cauza modului în care a comunicat şi şi-a asumat, de unul singur, interdicţiile decise de autorităţi pe parcursul pandemiei. Grea povară. De fapt, plasarea pe locul trei a pompierilor are o valoare simbolică, de încredere în intervenţia pentru limitarea efectelor unui dezastru aflat în desfăşurare. Pentru că aşa arată viaţa noastră.

În rest, sondajul arată ceea ce ştiam cu toţii: că PSD-ul conduce fluierînd în plutonul partidelor politice şi ”echipacîştigătoare” a lui Florin Cîţu a pierdut partida. Unde sînt acum Alina Gorghiu şi Rareş Bogdan, vocalii susţinători ai lui Cîţu, nu ştiu. Dar unde e Cîţu se vede clar, în acest sondaj – pe ultimul loc, în topul încrederii românilor, care-l creditează cu numai 9 la sută, faţă de 27 de procente, cît are Marcel Ciolacu, situat pe primul loc. E prima oară, dacă nu mă înşel, cînd liderul PSD ocupă această poziţie, la distanţă mare, de cinci procente de al doilea plasat, generalul Nicolae Ciucă şi cu nu mai puţin de şapte procente mai sus de preşedintele Klaus Iohannis, care a avut grijă (l-a ajutat şi iarna) să nu ne mai îndemne să jucăm golf. Oricum, în opinia mea, el ocupă un nemeritat loc trei.

În rest, în ”pluton”, imediat sub preşedinte se află liderul AUR George Simion, la egalitate cu Cristian Diaconescu. E cam acelaşi reflex al românilor, care i-a făcut să pună, în topul preferinţelor, Biserica alături de pompieri. În acest caz, impetuozitatea uneori agresivă a unui lider politic care a învăţat repede lecţia opoziţiei şi îi ”bate” pe userişti cu armele lor (telefonul cu care aleargă şi filmează frenetic, pe culoarele Parlamentului), se alătură finului analist politic Cristian Diaconescu, un politician de clasă, care însă nu reuşeşte şi în rolul de ”locomotivă” al PMP-ului pe care-l conduce şi care rămîne la limita pragului parlamentar, pentru simplul fapt că nu-şi poate dezlipi eticheta de ”partidul lui Băsescu”. Personal, cred că o alianţă/fuziune între această formaţiune şi cea care se anunţă, condusă de Ludovic Orban ar putea da naştere unui partid care să conteze, putînd să ajungă în opoziţie la un zece la sută, printr-o politică ponderat suveranistă şi social-liberală.

Dar orice proiect politic de viitor trebuie să ia în seamă modul în care AUR-ul începe să cîştige din ce în ce mai mulţi aderenţi, chiar prin manifestări violente de stradă, ale celor nemulţumiţi în egală măsură de ”certificatul verde” şi viaţa tot mai grea, sub povara preţurilor şi pe care au talentul să-i adune sub stindardul lor politic. AUR-ul are însă şi un mare handicap: atîta vreme cît liderii acestui partid nu-şi pot controla susţinătorii care desenează zvastici pe drapelul european, formaţiunea politică e vulnerabilă, fiind socotită ”fascistoidă” în cancelariile europene şi la Bruxelles.    

Cum ştim, Parlamentul, deşi e garant al sistemului democratic, atîta cît îl avem, în mod paradoxal se află pe ultimul loc în încrederea românilor. Vina nu e a Parlamentului în sine, cît a celor care-l compun: oameni selectaţi pe listele partidelor după criterii care nu au nimic în comun cu meritocraţia, ci cu mediocritatea. Singurul lor merit e ori că au ”cotizat” puternic la partid, ori că s-au gudurat unde trebuie şi, odată ajunşi în Parlament, singurul lor atribut a devenit îngîmfarea. 

Per total, sondajul de la sfîrşitul acestui an arată, într-un fel, ceea ce prevesteam de astă vară şi am socotit inevitabil în toamnă, după Congresul din 25 septembrie: declinul PNL-ului şi eşecul ”echipeicîştigătoare”, oastea organizată de Klaus Iohannis pentru a da o ”lovitură de stat” în partid şi a-l pune la cheremul său. O greşeală politică gravă, care a atîrnat de fapt partidul, ca un trofeu, la centura PSD-ului, cu toate consecinţele ce decurg de aici. Mişcarea lui Iohannis a creat neîncrederea propriului electorat liberal în partid, cît şi dispreţul celor ce constată că liberalii sînt, de fapt, aidoma celor cu care s-au aliat la guvernare, după ce i-au înjurat spumos, pînă mai ieri. Oportunismul calificat al PNL-ului îl sorteşte astfel pieirii şi, în mod paradoxal, singurul care-l mai poate salva este chiar liderul sacrificat, Ludovic Orban, dacă recîştigă încrederea liberalilor în degringoladă.

În rest, USR-ul e cum îl ştim, de la Congresul în care l-au ales pe Cioloş, încoace: în cădere lină şi sigură. Cea mai mare greşeală pe care au făcut-o, din punct de vedere politic este că, într-o lume conservatoare şi tradiţionalistă în esenţă, ei au venit cu mesajul globalist-radical al corectitudinii politice, au atacat constant şi agresiv Biserica şi, deşi s-au declarat ”antisistem”, odată ajunşi la putere s-au încadrat, bine-mersi, în peisaj. Zece la sută e exact bazinul lor electoral, din care ar mai putea pierde, eventual, dar de unde nu cred că se mai pot ridica.

Aşa arată peisajul politic în România, o ţară în care contrariile se adună, într-un peisaj care numai în aparenţă e greu de înţeles. De fapt, e vorba de un amestec de speranţă în mîntuire şi ajutor divin, cu încrederea în cei care mai pot limita consecinţele unui dezastru în care ne aflăm deja, sub povara preţurilor, din ce în ce mai vizibilă în acest Crăciun sărac, cu sărbători prea puţin fericite. Biserica şi pompierii au rămas singurele speranţe ale românilor, în pragul unui ”val-cinci” al pandemiei, pe care tot mai mulţi îl prevestesc şi nimeni nu face nimic pentru a-l stopa. Atunci cînd ”certificatul verde” şi-ar putea produce efectul, noi vom fi deja la ceasul în care ne numărăm morţii. Sper din tot sufletul să nu am dreptate.