COMENTARIU Marius Oprea: Cînd s-o turna beton pe Lună

Ştirea, anunţată pe 8 mai, mi-a adus aminte de istoriile bunicului meu Alexandru, din vremea războiului, a cărui încheiere am aniversat-o tot ieri – 75 de ani, comemoraţi fără prea mare fast, din cauza coronavirsului. Şedeam amîndoi, eu şi bunicul, pe treptele casei de la ţară, în vremea apusului, cînd obişnuia să privească peste dealuri cerul, dîndu-şi pălăria pe ceafă şi înjurînd de fiecare dată, după ce încheia cîte o istorioară: ”…tu-i America mă-sii…”. Atunci îmi părea că fără motiv, dar apoi, cînd am mai crescut, el  mi-a răspuns la nedumerire, spunîndu-mi că i-a aşteptat în zadar într-una pe americani şi i-a tot înjurat, în fiecare seară a vieţii lui de după război, că nu mai vin.

Ei bine, una dintre acele poveşti ale lui de pe front era legată de binefacerile urinei, înainte de a fi descoperite ele de Agenţia Spaţială Europeană, care a constatat că ureea distruge legăturile de hidrogen şi ”reduce vîscozitatea amestecurilor de fluide”. În general, ”înmoaie”.  Un ofiţer german descoperise acest fapt în timpul războiului, cînd îşi punea ordonanţa, ori pe diverşi alţii pe care îi alegea, să i se urineze seara pe cizme, dar cu grijă, să nu-i ude pantalonii. Într-o seară, a avut şi bunicul, sergent miltralior în acea unitate mixtă de ”vînători de partizani”, parte de această onoare, ”Şi neamţul lăsa aşa cizmele peste noapte, astfel încît după o lună căputa foarte tare din piele de bou se înmuiase ca o haină”, îmi povestea. Apoi, la Cotul Donului, mi-a mai spus bunicul că, în lipsa oricărui dezinfectant sanitar, soldaţii foloseau urină fiartă, pentru dezinfectarea rănilor mai uşoare.

Bunicul meu a făcut parte, precum toţi cei din generaţia sa, din marea armată de ”sacrificaţi” ai istoriei de la mijlocul veacului trecut. Căci, de fapt, războiul nu a luat sfîrşit la 8 mai 1945, aşa cum tardiv se recunoştea tot în ziua în care s-a descoperit şi secretul turnării betonului pe lună, într-un comunicat semnat de miniştrii de externe ai fostelor ţări comuniste, acum membre ale flancului estic al NATO, cît şi de Statele Unite. ”În timp ce luna mai 1945 a adus încheierea celui de-al Doilea Război Mondial, nu a adus şi libertate în Europa. Centrul şi Estul Europei au rămas sub dominaţia regimului comunist pentru încă aproape 50 de ani”, spune textul comunicatului, care mai arată că ”timp de multe decenii, numeroşi cetăţeni europeni din Centrul şi Estul continentului şi-au sacrificat viaţa, luptînd pentru libertate, în timp ce milioane de oameni au fost privaţi de drepturi şi libertăţi fundamentale, au fost supuşi torturii şi strămutaţi forţat. Societăţile din spatele Cortinei de Fier au căutat cu disperare o cale spre democraţie şi independenţă”.

Cu alte cuvinte, pentru o parte a lumii războiul nu se încheiase, ci fusese înlocuit cu acela dus împotriva ocupaţiei sovieto-comuniste. Şi acest război nu a fost deloc unul ”rece”, nici pentru o parte, a celor ocupaţi, nici pentru ocupanţi. În Ţările Baltice, Ucraina şi România a existat o puternică rezistenţă armată anticomunistă, pînă la mijlocul anilor ’50. Sîngele a curs din belşug, pentru că Armata Roşie şi serviciile de poliţie politică, înfiinţate după chipul şi asemănarea KGB-ului au utilizat în ţările ocupate metode care nu se deosebeau cu nimic de cele folosite de Gestapo-ul nazist. Închisorile şi lagărele din aceste ţări au făcut un număr de victime similar şi uneori chiar mai mare, în morţi şi ”prizonieri de război”, adică deţinuţi politici, comparabil cu cele din timpul războiului împotriva fascismului.

Cu toate acestea, nici victimele, nici crimele comise după război de ocupaţia sovieto-comunistă şi de instrumentele ei instituţionale în fiecare ţară de dincoace de Cortina de Fier, nu s-au bucurat şi nu se bucură încă de recunoaşterea şi tratamentul istoric şi juridic cuvenit. Holocaustul nazist este unanim recunoscut, iar criminalii au fost pedepsiţi oriunde au fost aflaţi, indiferent de anii scurşi de la crime. În cazul crimelor comunismului însă, comunitatea europeană occidentală a privit cu reticenţă înfiinţarea unui ”Nurnberg” al comunismului, care  dealtfel a şi eşuat. Iar acum începe să fie, biologic vorbind, prea tîrziu pentru pedepsirea criminalilor. Chiar şi din punct de vedere istoric, crimele comunismului îşi găsesc contestatari, iar rezistenţa anticomunistă are denigratorii ei, aşa cum şi comunismul îşi are nostalgicii lui. Toţi aceştia nu şi-ar putea permite să spună despre nazism ce spun despre comunism, deşi crimele săvîrşite de cele două regimuri sînt similare – atît comunismul, cît şi nazismul sînt regimuri criminale. Iar Holocaustul şi crimele comunismului sînt cele două feţe ale aceleiaşi monede: crima împotriva umanităţii.

Acest fapt nu este însă spus pe şleau în comunicatul din 8 mai al miniştrilor de externe ai ţărilor de pe flacul estic al NATO şi Statelor Unite. Cum nu se spune nici că, în fond, americanii şi aliaţii lor occidentali ar fi putut face mai multe, ca acest război dus de ţările subjugate de fosta URSS să fi fost scurtat, prin intervenţia, lor. Dar nu a fost. Bunicul i-a aşteptat în zadar pe americani toată viaţa lui, aşa cum eu privesc în zadar spre cerul acestei nopţi de mai. Şi o să aştept probabil, pînă la capătul vieţii, să văd cum se toarnă beton pe lună.