COMENTARIU Marius Oprea / Cine mai e şi Sorin Ovidiu Vîntu?

Motivul supărării lui Vîntu? Acela că Zelenski a ajuns exasperat faţă de încetineala cu care acţionează occidentul în sprijinirea militară a Ucrainei, nevoită să ţină piept imensului tăvălug al Armatei Ruse. Şi în această stare, a refuzat să se întîlnească cu preşedintele Germaniei. Zelenski n-a uitat că Germania a trimis, în primele zile ale războiului, cînd ucrainenii aveau nevoie disperată de armament, doar căşti şi saltele de dormit. Ignorînd acest motiv, deci refuzul de a-i spijini ferm pe ucrainieni venit din partea Germaniei, Vîntu nu se lasă şi vine cu teoriile lui, care ţin, unele, de nautra patologicului, atunci cînd spune pe pagina sa de facebook că preşedintele Ucrainei este marioneta Statelor Unite. „Generaţie, după cum ai văzut, imbecilul ăla de Zelenski a început să dea ordine peste tot prin lume, prin Europa, să dea şuturi în … preşedintelui Germaniei. Tipul ăsta s-a tâmpit de-a dreptul, a înnebunit”.

Personal, cred că nebunul trebuie căutat altundeva. Cum a ajuns Vîntu un fel de tribună a Kremlinunlui în România? Speră să fie băgat cîndva în seamă de ţarul de la Moscova, să vadă cum ar pune el la punct finanţele Rusiei? Oricare i-ar fi resorturile, s-a trezit de fapt să acuze pe toată lumea. Spune de politicienii români că ”împing ţara înspre război”, cînd singura cale de a te opune unui maniac care merge înainte cu planul său de a înlătura din lume ”putregaiul occidental” e să te pregăteşti, să-l ajuţi pe cel ce luptă deja cu el, cu tot ce poţi – primind, de pildă, în ţară, sutele de mii de refugiaţi, femei şi copii, care fug din calea războiului.

Oricum, să ajungi din fost condamnat penal pentru o escrocherie, cum a fost aceea cu FNI, un mare expert în geopolitică, e în sine o trambulină interesantă, pentru Sorin Ovidiu Vîntu. Să ajungi un cunoscut activist pro-Kremlin, după ce-ai ieşit din închisoare, e o notă aparte şi pentru Kremlin, care se pare că nu mai are prea multe rezerve de cadre prin Romînia. E greu să fi tropeta Moscovei, acolo unde spectatorii aruncă cu ouă în ocrhestra care-i interpretează acesteia partiturile. Sincer, mie mi-e şi milă de Vîntu – ce-a fost, prin 2000, cînd făcea şi desfăcea partide şi alianţe prin Romînia, ca acum să se erijeze într-un comentator de politică externă, care chibiţează pe lîngă jucătorii mari. Nu mai are probabil pe lîngă el pe niciunul dintre sfătuitorii săi de taină din Servicii, care să-l tragă de mînecă de astă dată şi să-i spună că, cu aşa partituri, în România nu mai ajunge mai departe decît de a fi luat, dacă o ţine aşa mai multă vreme, în cămaşă de forţă şi pus într-un loc în care se mai găsesc şi Napoleoni, ba chiar şi cîte un Ceauşescu, cu care se poate aşeza la o şuetă, după ce şi-a băut cuminte pastilele.

De fapt, cine mai e Sorin Ovidiu Vîntu? Cine-l mai bagă în seamă? Cu ce cădere îşi mai dă el cu părerea asupra mersului lumii? N-a escrocat-o destul?  De ce ne mai batem capul cu el?