COMENTARIU Marius Oprea | Coaliţia e între ”hăis” şi ”cea” şi România cu un pas în pandemie şi celălalt în groapă

Liberalii şi UDMR-ul au o tradiţie, deja, în a guverna. Sînt rodaţi, cunosc mecanismele, rotiţele, conexiunile. Ştiu pe ce butoane să apese şi prevăd cumva răspunsurile. De partea cealaltă, USR-PLUS, deşi teoretic (prin Cioloş) s-au mai aflat odată la ”manete”, sînt ca nişte puşti care se joacă în carlinga unui avion.

Cele mai bune exemple pentru cazul tinerilor care ne propun un ”alt fel de politică” sînt Vlad Voiculescu şi Clotilde Armand. Dacă ar exista un prim-ministru al primarilor din România, sînt convins că şi aceasta din urmă ar fi demisă, cît de curînd, dacă nu s-ar fi petrecut acest fapt deja. Cei de la USR-PLUS au un mod abrupt de a lua ”în regie proprie” sectorul pe care au fost puşi să-l gestioneze. Nu colaborează cu nimeni, nu comunică bine cu nicio „echipă” – nici măcar cu cei din propria alianţă şi nici din altă parte. Sînt oameni care au ambiţia să ia singuri taurul de coarne, ca nişte matadori, fără să aştepte ca acesta să fie ”obosit” de cei care au menirea să-l hărţuiască înainte. Şi apoi sînt miraţi că ajung la pămînt, tăvăliţi în ţărînă.

Clotilde Armand s-a luat la ceartă cu toată lumea, de la gunoieri la consilierii liberali şi ar dori ca întreaga primărie să funcţioneze ca un ONG. Nu se poate. Vlad Voiculescu a avut ambiţia să transforme politicile de sănătate în politici de afirmare a unei agende proprii, uitînd că sănătatea este ”despre oameni” şi nu un teren în care te răfuieşti cu inamicii. Ambii au creat şi menţinut zilnic tensiuni, scandaluri, au avut o agendă total diferită de a partenerilor liberali, ba chiar în opoziţie cu a acestora. Şi de aici au apărut, rapid, neînţelegerile.

USR-PLUS se manifestă, la guvernare, de parcă ar fi în continuare în opoziţie, de parcă ar fi în faţa Palatului Victoria, la manifestaţie, şi nu înăuntru – la guvernare. Nu le convine nimic, totul e defect, dar în loc să repare ori să propună soluţii, mătură ca un copil furios piesele ceasului pe care l-a desfăcut şi-l aruncă la gunoi.

De cealaltă parte, PNL şi UDMR merg pe calea bătută deja din guvernările anterioare. Încearcă aceleaşi cîrpeli ale problemelor unei ţări, în care disfuncţionalităţile se adîncesc, în contexul pandemiei – ştiu să lege cu sîrmă piesele care se rup, să înfunde cu cîlţi spărturile din ţevi în aşa fel încît, tîrîş-grăpiş, motorul să meargă, totuşi, înainte. Niciuna din cele două aripi ale coaliţiei nu este în stare însă, aşa cum o dovedesc de patru luni încoace, să furnizeze minunile promise. ”Program de guvernare” nu există. Există de fapt doar agende ale clientelei de partid.

Singurul mod în care coaliţia a funcţionat perfect, în spatele uşilor închise, a fost împărţeala posturilor. Acolo unde s-au făcut numiri pe la regii, prefecturi, consilii de administraţie, unde şi-au găsit posturi călduţe ”la stat” armatele de activişti ale celor trei formaţiuni, de astă dată partenere la împărţeală. Aici, USR-PLUS, care milita pentru ”depolitizare”, s-a adaptat perfect modelului tradiţional. Cu cîtă frenezie şi eficienţă au lucrat atunci! Cîtă creativitate la înfiinţarea unor noi posturi prin prefecturi, de pildă, unde, pentru a face totuşi treaba să funcţioneze, au tăiat atribuţiile prefectului în două, ca să facă posibilă numirea cîte unui prim-secretar de partid în fiece judeţ al ţării!

În rest, colaborarea s-a gripat. Îmi închipui că nu e uşor să guvernezi aşa şi nu pot să-mi imaginez cum merg discuţiile într-o şedinţă a executivului, deşi am experienţa unor asemenea ciocniri, din vremea în care în guvernul Tăriceanu se aflau şi miniştrii de la PDL-ul lui Băsescu, veşnic puşi pe ”contre”. Dar, totuşi, mergea cumva. Pentru că aceştia nu erau, aşa cum sînt cei de la USR-PULS, în situaţia lor paradoxală: un partid anti-sistem, pus să guverneze, să fie parte a sistemului.

Acum trăim în acest plin paradox. O parte a guvernului are exerciţiul actului de guvernare, o altă parte e o entitate care se comportă ca un ONG, nu neapărat anti-guvernamental, ci – aşa cum îi spune numele – nonguvernamental. Se vede foarte bine această diferenţă majoră de viziune, în cadrul aşa-zisei ”crize guvernamentale”, creată de demiterea ministrului Sănătăţii.

În actul de guvernare există seturi de reguli – aşa cum în construcţia unei legi sînt un set de norme, care ţin de tehnica legislativă. Într-o lege nu poţi să spui poveşti. O lege nu e un apel ”Salvaţi Roşia Montană”, ci un act prin care această salvare se face posibilă. Asta n-au ajuns încă, se pare, să înţeleagă cei de la USR-PLUS. Că una e să construieşti o argumentaţie şi alta e să construieşti o realitate. Una e ”expunerea de motive” la o lege şi cu totul alta e corpul ei.

Şi grav este că aceste două modele, care altfel ar fi complementare, nu comunică între ele. E ca şi cum, într-un text legislativ, cele două părţi ale sale (argumentaţia şi articolele legii) se contrazic şi se anulează reciproc. Nu este doar situaţia disfuncţionalităţilor care, la o vreme, se manifestau aproape zilnic între poziţia ministrului Sănătăţii şi restul guvernului (partea liberală a lui): de la criticile privind ”raportările false” dinaintea alegerilor, pînă la cele privind ”vaccinarea peste rînd”, ele au născut senzaţia că Sănătatea este în opoziţie, că se află, repet încă o dată, în piaţă, în faţa Guvernului, la miting.  

Senzaţia se adînceşte pe zi ce trece, în această aşa-zisă ”criză din coaliţie”: acum, toţi miniştrii USR-PLUS au luat-o pe scări în jos, în frunte cu Dan Barna, spre Piaţa Victoriei, unde a apărut deja bannerul mare al Alianţei, cu ”Jos Cîţu”.

E ca şi cum, în toiul meciului, o parte dintr-o echipă de fotbal intră în grevă. Dar arbitrul desemnat de la centru, Klaus Iohannis, nu fluieră întreruperea partidei. E lesne de înţeles cine pierde, în fiecare minut al ei, în huiduielile propriilor suporteri. Dar nici măcar asta n-ar fi cu totul grav, pentru că aici nu este doar despre cine pierde şi cine cîştigă, în plan politic: în vreme ce la guvernare coaliţia e între ”hăis” şi ”cea”, România e cu un pas în pandemie şi celălalt în groapă.