COMENTARIU Marius Oprea: Consens politic, ca în Caragiale: ”să se schimbe, primesc”... Dar de fapt, nu ne atingem de pensiile speciale. Doar le coafăm, ca să placă Băncii Mondiale

Am urmărit declaraţiile şi evoluţiile discuţiilor privind pensiile speciale. Da, aşa e, cum spune domnul ministru Câciu, de la finanţe, ”e multă ipocrizie” în chestiunea lor. Politică, bineînţeles. El măcar a recunoscut că nu prea are de gînd să facă schimbări majore, afirmînd că ”obiectivul de reducere a cheltuielor cu pensiile speciale din PIB este atins, pentru că acest procent a scăzut în ultimii trei ani”. Ceea ce e tot o ipocrizie, pentru că scăderea e nesemnificativă şi raportul cu pensiile obişnuite, bazate pe contributivitate e tot strigător la cer de mare. Ministrul de finanţe Adrian Câciu ilustrează perfect ”paradoxul cretan”, un enunţ simplu care sună aşa: ”un cretan spune: toţi cretanii sînt mincinoşi”. 

 

Pe scurt, Banca Mondială propune guvernului mai multe variante de reformă în domeniul ”pensiilor speciale”, inclusiv militare, pe care continuă cu încăpăţînare să le considere astfel şi să ceară schimbări şi ajustări ale cuantumului lor. Nu intru în detalii, pentru că ”lumea finanţelor” şi limbajul ei criptic sînt departe de un om ca mine – şi ca mine, sînt şi mulţi dintre cititori. Important este cum se ”traduce” acest limbaj în realitate.

 

Deci, în realitate, Banca Mondială propune ”scenarii”, pe care însă executivul de la Bucureşti n-are de gînd să le joace. Finanţiştii de la Bruxelles ne cer ”tăiaţi şi tăiaţi” în tot atîtea variante de reformă a pensiilor speciale, iar politicienii noştri răspund exact ca în Caragiale: ”Din două una, daţi-mi voie: ori să se revizuiască, primesc! Dar să nu se schimbe nimica; ori să nu se revizuiască, primesc! dar atunci să se schimbe pe ici pe colo, cîte ceva” ... 

 

Guvernanţii ştiu că au o problemă serioasă. Următoarea tranşă din PNNR ar putea să rămînă în aer, pentru că dacă la actuala Comisia Europeană se agaţă ”de un fleac”, cum e anonimizarea ”avertizorilor de integritate” (pe care-i transformă într-un fel de denunţători, ţinînd cont de ”tradiţia” armatei de 136.000 de informatori ai Securităţii, cît erau în 1989, dar occidentul n-a trăit această experienţă), următoarea tranşă depinde însă de reforma sistemului de pensii, care trebuie să se bazeze integral pe contributivitate. Adrian Câciu a spus, după ce a primit observaţiile Băncii Mondiale că ”urmează să le citească”. A făcut-o totuşi aşa, în diagonală”, ceea ce îl face sigur că ”legea guvernului este în regulă, răspunde la jalon, dar e posibil să mai fie cîteva tuşe de făcut”. Mai sînt chiar multe: în 2022, pensia medie militară era de 798 euro pe lună. O pensie medie, bazată pe contributivitate, era de numai 262 de euro. Diferenţa merge spre aceste pensii de două ori şi jumătate mai mari de la bugetul de stat. Adică, de la noi, plătitorii de tave.

 

Pensiile militare s-au acordat în 2022 unui număr de 197.134 persoane. Li se adauigă circa 10.000 de pensionari speciali din magistratură, diplomaţie, Curtea de Conturi, personalul parlamentar etc. Deci, puţin peste două sute de mii de oameni, fără a-i socoti pe foştii parlamentari şi primari. Ar umple un oraş de mărime medie, cu ”pensionari speciali” Domnul Câciu caută să liiniştească lumea obişnuită şi pe cei de la Banca Mondială, spunînd că ”impactul bugetar al acestora a scăzut”: recunoaşte că suma totală de plată e mare, e drept, dar e în descreştere continuă: ”Sînt 12 miliarde de lei, dar această pondere a cheltuielior cu pensiile speciale scade de trei ani de zile. În 2020 aveam 0.96% din PIB, apoi 0.93 % în 2021, 0.84% în 2022, iar anul acesta închidem cu 0.78%”.  Oricum ai da-o, altfel spus, dar nu de domnul Câciu, ci de mine, ”pensile speciale” (şi mă încăpăţinez să le numesc astfel şi pe cele ale generalilor făcuţi pe bandă de Băsescu şi Iohannis) reprezintă un sfert din bugetul alocat învăţămîntului. ”României educate”, să viseze de mică la stele pe umăr şi pensie de la 42 de ani. 

 

Mie îmi e clar că nu se va face o schimbare majoră în domeniu. Îmi amintesc cum, prin 1999, pe la finele anului, am propus (pe cînd eram consilier la Cotroceni) o reformă, în domeniu. Şi mă refeream doar la pensile foştilor securişti. Cu tot cu ale celorlalţi rezervişti din sistemul MAI, ele se ridicau atunci la un număr impresionant de pensionari de lux, de aproape 250.000 de foste ”cadre”. Mi s-a răspuns: ”La anul vin alegeri. Oricare partid parlamentar ar face ceva cu aceste pensii, s-ar atinge cu un fir de păr măcar de o parte din ele, ar pierde automat un million de voturi: pensionarii afectaţi, plus familiile lor. Cine îşi permite? Ar fi drept să se întîmple aşa ceva, dar e totodată o sinucidere politică”.

 

Ne afăm în aceeaşi situaţie. La anul vin alegeri. De aceea, ipocrizia e la cote maxime şi în problema ”pensiilor speciale” există un consens politic tacit, între PSD şi PNL: minimizarea problemei. De fapt, nu ne atingem de ele. Rămîne ca în Caragiale. Doar le coafăm, ca să placă Băncii Mondiale.