COMENTARIU Marius Oprea: Coronavirus, scenariul cel mai negru. Un avertisment: nu sfărîmaţi zeii!

Dispariţia unei civilizaţii poate surveni într-o singură zi. În anul 536, erupţia vulcanului Ilopango a afectat oraşul Teotihuacan din Mezoamerica, unde au izbucnit mai multe incendii. Oraşul-stat Teotihuacan, centrul de putere al populaţiilor nahuas din zonă, care i-a supus pînă şi pe mayaşi a avut mai apoi un sfîrşit tragic. Nu atît erupţia în sine, cît schimbarea dramatică a climei după erupţie şi recoltele din ce în ce mai slabe care au urmat au dus la distrugerea şi la dispariţia acestui oraş înfloritor doar într-un secol şi jumătate. Înaintea eruptiei vulcanului Ilopango, Teotihuacan avea 200.000 de locuitori şi poate fi socotit, la acea vreme, cea mai mare aşezare urbană al lumii. 

 

Apoi au urmat revoltele şi declinul: au pornit revoltele, iar primele victime au fost preoţii şi elitele. Oamenii s-au răzbunat pe zei, au constatat istoricii. Rămasă fără conducători, pradă unui război anarhic şi sîngeros pentru resurse din ce în ce mai reduse, populaţia a scăzut vertiginos, la 100.000, apoi la numai 20.000. Molimele au făcut restul. Puţinii supravieţuitori au părăsit oraşul şi s-au afundat în junglă. Moment în care Teotihuacan, gloria şi puterea lui au intrat în istorie. Iar numele pe care îl purta oraşul a fost înghiţit de uitare: a fost numit astfel, Teotihuacan, de către aztecii care l-au decoperit mai tirziu, prin anul 750. În limba lor nahuatl, aceasta însemna ”orasul în care oamenii devin zei”. Dar acolo oamenii nu deveniseră zei. Dimpotrivă, după sfărîmarea zeilor s-au ucis între ei, iar cei puţini care au supravieţuit unui loc devenit al pieirii au fugit, copii ai nimănui, în junglă. Oraşul, înfloritor altădată, a rămas pustiu, o fostă metropolă depopulată şi invadată de vegetaţie. E un scenariu istoric real. Şi putem asemăna foarte bine puterea erupţiei unui vulcan cu aceea pe care o are trasmiterea unui virus mortal, de la animal la om. Indiferent cum s-a petrecut aceasta.

 

Cele mai pesimite previziuni ale evoluţiei coronavirusului arată că pandemia ar dura doi ani. Ar putea aduce însă şi sfîrşitul civilizaţiei noastre post-industriale şi consumeriste, aşa cum o cunoaştem? Primele semne de schimbare a paradigmelor societale au şi apărut – ”distanţarea socială”, purtarea obligatorie a măştii pe stradă, interzicerea întrunirilor, a concertelor, a competiţiilor cu spectatori etc. Cu alte cuvinte, o ”autoizolare”, în condiţiile în care regula vieţii sociale, politice şi culturale impune ”grupul” şi nu individul, iar regula de funcţionare optimă a economiei solicită o participare colectivă la procesul de producţie.  

 

Dacă pandemia va dura, fără a se găsi rapid un antidot al virusului, lumea se va aşeza pe alte baze. Civilizaţia post-industrială, consumeristă va intra în regres. Toate cele cu cîte ne-am obişnuit, inclusiv confortul casnic, vor avea de suferit. Ajustările economice majore într-o criză generalizată, dar care nu mai este una a resurselor, ci a imposibilităţii de a le utiliza vor limita atît gama de produse cu care piaţa ne obişnuise, cît şi o reorientare a lor, pentru a satisface noile nevoi ale oamenilor. Societatea va avea nevoie şi de altceva. Cum se va naşte ”noul produs” care să lucreze, în plan psihologic, la remodelarea omului în condiţii de pandemie, pentru a-l face cît mai puţin expus traumelor însingurării? Cum ne vom creşte mai mult timp copiii în izolare, ce vor ajunge ei?

 

Se naşte aici o întrebare fundamentală: ce poate fi un liant, capabil să asigure o minimă solidaritate şi să împiedice ca ”distanţarea socială” pe care virusul mortal o impune, să nu transforme, în cîteva decenii de acum încolo, toată omenirea într-o hoardă de zombie psihopaţi? Sau, de paranoici trăind singuri, între patru ziduri, legaţi de ceilalţi doar prin comunicaţiile pe internet, ca în ”Eu, robotul”, a lui Isaac Asimov? Cît timp vom mai fi capabili să ne menţinem încrederea în instituţii, dacă acestea ne vor ţine izolaţi o vreme mai lungă decît putem noi suporta? Cît va dura pînă cînd, cu tot coronavirusul, oamenii tot vor ieşi, nemulţumiţi, în stradă, pentru a-şi sfărîma zeii?

 

Cred că singura de natură să ne păstreze speranţa că toate vor avea un sfîrşit şi că el nu va fi şi cel al civilizaţiei noastre este credinţa în Pronia divină şi în toate sinonimele ei din celelalte religii ale umanităţii - şi aceasta vine simultan cu păstrarea încrederii în cei pe care i-am ales şi îi vom alege să ne conducă. Teotihuacan din Mezoamerica a dispărut (şi faptul e dovedit) după ce statuile zeilor au fost sfărîmate şi oamenii şi-au pierdut credinţa în tot ceea ce pentru ei însemnase putere, divină şi umană, care le organiza viaţa.

 

Cele de mai sus pot, din nefericire, să nu fie o distopie. Vedem cît de mult ne-am schimbat, în numai două luni de ”autoizolare la domiciliu”. Această alienare este sporită de controlul acestei ”autoizolări”, de fapt impusă prin metodele care o fac şi mai greu de suportat specifice situaţiei de urgenţă (dintre ele, iată, unele se dovedesc acum, prin decizia Curţii Constituţionale drept abuzive). Ce va fi în doi ani, termenul avansat pentru testarea unui vaccin eficient şi administrarea lui la nivel global? Cum vom arăta, ce vom gîndi atunci, după atîta vreme de ”supraveghere” a vieţii noastre private, spre ”binele nostru”, pe care îl percepem din ce în ce mai greu? Apoi, va costa o mască de unică folosinţă, pe care să o purtăm, în tot mai rarele noastre ieşiri pe stradă, tot cît trei pîini? Cît va ajunge să coste, însă, o pîine? Cîţi semeni vor muri, cîţi se vor îmbolnăvi, cîţi vor supravieţui, pînă la sfîrşit? Care va fi preţul? Îl vom putea plăti, rămînînd oameni? 

 

Dacă ne gîndim la toate acestea, judecînd că ele stau numai şi numai în puterea noastră, ucigînd speranţa că Pronia ne poate ajuta să trecem şi de acest impas, chiar dacă vom supravieţui, nu vom mai fi cei care am fost. Iubirea aproapelui va fi înlocuită cu singura iubire posibilă într-o lume a autoizolării: cea a sinelui. Iar asta poate, într-adevăr, mai devreme sau mai tîrziu, să distrugă civilizaţia. De aceea, deschiderea bisericilor cît mai curînd (atîta vreme cît închiderea lor se pare că a fost un act neconstituţional – dar asupra subiectului voi reveni) ne poate întări pentru orice ne aşteaptă în viitor, în lupta împotriva acestui inamic nevăzut, care a venit parcă de nicăieri şi de peste tot şi a intrat în toate măruntaiele vieţii noastre de altă dată, măcinînd-o şi împuţinînd-o, în fiecare ceas al pandemiei. Otrăvindu-ne sufletele, ţinute departe de altare, la care ne puteam ruga pentru noi şi, mai ales, pentru ceilalţi. Istoria civilizaţiilor ne arată că sfărîmarea ori părăsirea zeilor înseamnă începutul sfîrşitului.