COMENTARIU Marius Oprea / Lumea medicală, între ”a oferi” şi ”a pretinde” şpagă de la muribunzi

Condiţionarea actului medical este un fapt nedrept faţă de pacient, dar şi umilitor pentru doctor. Ce mai contează, pentru cel ce o face, adesea din lăcomie? Această umilinţă de a ”cere”, de a pretinde ceva de la un pacient e exersată şi cu o superioritate compensatorie. Adesea, cum am văzut în cazul doctoriţei de la oncologie, Dumitrovici, caz puternic mediatizat, cu o adevărată neruşinare. Cei care procedează aşa socotesc că au un drept ”suplimentar”, superior, rezultat al ”virtuţilor” lor tămăduitoare. Un fel de ”dat”, primit odată cu diploma de medic. Sînt, slavă Domnului, destul de puţini.

Care e diferenţa între a primi şi a cere? E bine să ”primeşti”? Cunosc bine lumea medicală, şi ca pacient, şi ca fost soţ de medic. Prima mea soţie, de ani buni pediatru în Germania, a lucrat în România ca medic la dializă, la Spitalul de Copii din Braşov. Mi s-a întîmplat de cîteva ori, mergînd la serviciul ei, să o ajut, spunîndu-le poveşti copiilor care erau înţepaţi cu zeci de ace, pregătiţi să fie conectaţi la aparatul care le curăţa sîngele, prelungindu-le viaţa. Unii erau prea mici, pentru a înţelege rostul acţiunii. Aveau de înfruntat, cu greu doar suferinţa, de neînţeles pentru ei. De nesuportat aproape, pentru părinţi. Odată, am asistat la o scenă care m-a tulburat. O femeie de la ţară insista ca soţia mea să primească o pungă de hîrtie, în care erau aşezate, protector, într-o mînă de mălai, cîteva ouă. ”Sînt proaspete, domană, de la găinile mele din curte”, încerca ea să o înduplece. Privirea ei era rugătoare şi plină de speranţă. Am îndemnat-o pe soţia mea să le primească (nu le voia) – şi i-am explicat, aşezîndu-mă uşor în pielea ”pacientului”, că-i conferă mamei o stare de bine, de siguranţă, o ”asigurare” că băieţelul ei va fi bine tratat. Ceea ce oricum s-ar fi întîmplat, indiferent de acea pungă de hîrtie, cu cîteva ouă. Ele îi confereau totuşi femeii o stare de confort, ştiind că i-a oferit nu doctorului, ci copilului ei un privilegiu, în faţa bolii. 

Să oferi ceva, e în opinia mea un supliment psihologic, care-ţi ajută vindecarea. Nu e neapărat o ”motivare” pentru tămăduitor, ci o ”corupere” a bolii. Actul e unul cu rădăcini ancestrale şi n-are nimic de-a face cu ”şpaga”. I-am simţit eu însumi valoarea, cînd mama mea a fost internată la ATI. Doctoriţa mi-a spus că nu mai poate fi salvată, analizele care i-au fost făcute dovedeau că nu poate fi operată, pentru afecţiunea ei gravă. O vizitasem şi am întrebat-o pe mama dacă vrea să o luăm acasă. Ne-a privit confuză, pe mine şi pe sora mea şi a înţeles doar cînd am întrebat-o unde vrea să meargă. A ridicat un deget spre cer – am trăit atunci un moment sfîşietor. A doua zi, i-am dus doctoriţei o icoană făcută de mine, din cîteva cuie de la Periprava, montate în inima unui înger din lemn, îmbrăcat în foiţă de aur şi am luat-o pe mama acasă. Doctoriţa a plîns, fără să înţeleg de ce. Ar fi fost prea mult să o facă, din compasiune pentru mama. Acolo la ATI, oricum moartea bîntuia împrejur, eram în plină pandemie. Am aflat însă de la o asistentă, care m-a condus afară şi m-a ajutat să îmi scot costumul de izolare, că în acea dimineaţă, doamna doctor, originară din alt oraş, primise vestea morţii tatălui ei. Am înţeles atunci, o dată în plus, că medicii sînt oameni la fel ca noi - şi în faţa morţii sîntem egali. Nu mai există privilegii, nici tămăduitori şi pacienţi care-şi aşteaptă miraculoasa vindecare.

Bolnavii pot însă trăi sentimentul acestui privilegiu. Le e necesar, chiar binefăcător. De aici, şi rostul gestului de a oferi ceva tămăduitorului. În acest punct, ne aflăm încă într-o lume normală, chiar dacă nu pe deplin raţională. Cînd însă medicul cere, pretinde, lucururile se schimbă. Poate că un asemenea comportament ar dispărea cu totul, dacă medicilor li s-ar conferi un mai mare respect în raport cu autoritatea şi cu lumea. Dacă s-ar multiplica gestul primului ministru Nicolae Ciucă, de a o vizita şi felicita personal pe doctoriţa Sidonia Susanu, de la Compartimentul de Chirurgie Plastică din cadrul Spitalului de Copii "Sfînta Maria" din Iaşi, care i-a salvat ambele mîini retezate, fetei grav rănite într-un accident rutier. Dacă preşedintele Iohannis ar decora, de pildă, astfel de medici fără de arginţi, cu putere de exemplu, oferindu-le prestigiu în lumea lor. Dar, din păcate, nu o face. Cum n-a găsit încă o cale să o facă nici întreaga societate. Astfel încît lucururile rămîn amestecate, iar calea de la ”a oferi” la ”a pretinde” rămîne şi ea deschisă. 

Premierul a scris pe pagina lui de facebook că ”am fost onorat să îi strîng mîna şi să o felicit pe doamna doctor Susanu,. Cu omenie, pricepere şi multă muncă a salvat destine şi a oferit o nouă şansă la viaţă normală multor copii şi tineri. M-au impresionat empatia şi modestia doamnei doctor”. Şi a mai adăugat ceva: şeful Executivului a anunţat că se va implica personal, ”pentru ca Guvernul să asigure finanţarea şi dotarea spitalului” unde doctoriţa Susanu lucrează.

Ceea ce, în fond, înseamnă tot o pungă de hîrtie, cu ouă aşezate protector într-o mînă de mălai.