COMENTARIU Marius Oprea: Nu mor caii cînd vor cîinii

În urmă cu aproape 15 ani, deschideam o primă poartă în direcţia condamnării crimelor comunismului. Aceasta s-a întîmplat prin crearea Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului, care a luat fiinţă la 21 decembrie 2005, printr-o hotărîre a Guvernului României. Pot să spun că în mare parte iniţiativa mi se datorează şi era materializarea unei idei pe care o aveam încă de la începutul anilor ’90. 

 

După Revoluţie, sentimentele anticomuniste ale populaţiei erau foarte puternice şi, ca urmare, oficialii au promis atunci chiar că vor declanşa un proces al comunismului, ceea ce nu s-a întîmplat. Ne-am ales doar cu o ”condamnare” a lui formală, fără ”proces”, în 2006. A devenit, cu trecerea anilor, din ce în ce mai vizibil că aceia instalaţi la putere în decembrie 1989 au dat o lovitură de stat revoluţiei anticomuniste. Am asistat la regruparea unor structuri ale Securităţii în formatul noilor servicii secrete şi la cucerirea puterii politice şi economice de către fosta nomenclatură, braţ la braţ cu ofiţeri din fosta Securitate. O nouă clasă, securistocraţia, s-a transformat într-o puternică oligarhie. Voinţa ei politică nu avea şi nu are nimic în comun cu vreo condamnare reală a comunismului. În acest context, am ales calea studiilor istorice cu privire la comunismul românesc şi mai ales cu privire la caracterul său represiv. Deşi sînt ca formaţie arheolog, iar ca specializare în facultate am studiat evul mediu românesc, paleografia chirilică şi epoca premodernă, am decis să îmi dau doctoratul în istorie contemporană, cu tema Rolul şi evoluţia Securităţii în timpul lui Gheorghe Gheorghiu-Dej. Am văzut, cu acel prilej, că securiştii şi comuniştii dominau (sau măcar spiritul lor) în egală măsură universitatea şi mediile academice, iar arhivele erau zăvorîte cu cheile la ei. Era nevoie de o breşă, iar aceasta nu a fost posibilă decît ca manifestare a unei voinţe politice. Şi cînd ea s-a ivit, am folosit-o din plin. Din păcate, ea s-a închis acum la loc: anticomunismul a ajuns unul ”de paradă”, afişat la depuneri de coroane. Orice acţiune concretă de investigare a ororilor regimului trecut a fost practic oprită.

  

Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului pe care l-am fondat nu a fost dedicat doar cercetării academice a subiectului. El a avut un rol activ în identificarea victimelor şi a torţionarilor şi, în ultimă instanţă, în reforma morală a societăţii. În bună parte a existenţei sale (nu numai cît l-am condus eu, pînă în 2010), cea mai mare parte a tinerilor cercetători pe care i-am selectat şi angajat în 2005 şi 2006, au înţeles să-şi facă treaba, au fost lăsaţi să o facă şi le-a plăcut să o facă, şi după ce eu n-am mai condus Institutul. Nu mai este cazul acum, cînd cercetătorii trebuie să se dedice exclusiv birocraţiei interne, trăiesc într-un program strict ”de birou”. Au devenit funcţionari, nu mai sînt cerectători. N-ai cum intra în ungherele întunecate ale comunismului, privind ecranul unui monitor de la 9 la 17.00 şi nefiind pe teren, printre deţinuţii politici (cît şi cîţi mai sînt încă), ori în arhive. Îi deplîng, îmi pare rău pentru ei, ca şi de cum a ajuns Institutul: o sinecură pentru persoane care nu au nici cea mai mică idee despre cultura şi misiunea sa instituţională, ce să mai vorbim despre empatia faţă de victime, ori despre dorinţa de a-i găsi, măcar postum, pe călăii lor. 

 

Din ianuarie pînă acum, Alexandra Toader, ”omul preşedintelui” Klaus Iohannis care a ajuns să conducă Institutul  nu a anunţat decît un singur proiect al IICCMER, plagiindu-mi de fapt fără ruşine contribuţia publicată la Mediafax cu privire la autorii-deţinuţi ai ”biletului”, zidit în stucatura Cazinoului din Constanţa. Eu îi identificasem şi publicasem primele informaţii cu privire la ei, la o zi după apariţia publică documentului, pe 1.05.a.c., solicitînd ulterior prietenului meu Silviu Moldovan, directorul departamentului de cercetare de la CNSAS, să caute şi să-mi transmită cotele dosarelor lor penale, pentru a putea solicita Colegiului consultarea lor şi a mă programa la sala de lectură, cînd aceasta se va redeschide în toamnă. 

 

În rest, singura faptă de arme a ”noii direcţii” de la IICMER a fost să-l facă pe arheologul-expert Gheorge Petrov să se întoarcă la Muzeul Naţional de Istorie a Transilvaniei din Cluj, pierzînd astfel orice posibilitate de a continua investigaţiile arheologice pentru găsirea victimelor comunismului, începute în 2006 - chiar şi fără mine, care nu mai am loc acolo, din voinţa preşedintelui Iohannis. Petrov mi-e prieten din anii ’80 şi eu l-am determinat în 2006 să se detaşeze la Institut. Lui i s-a luat mai întîi acum o lună maşina pe care o avea în folosinţă, pentru deplasările necesare depistări locurilor de înhumare a victimelor comunismului (o Skoda din 2007), pe care a fost somat să o predea chiar în regimul stării de urgenţă, pentru că ar fi fost imperios nevoie de ea. De atunci încoace, autoturismul zace nefolosit în garaj, deşi Petrov a fost ameninţat că, dacă nu o predă urgent, are să se aleagă cu plîngere penală. Acum, nici măcar asigurare nu i s-a mai făcut maşinii, care a rămas tot cu cauciucurile vechi, de iarnă, semn că va rămîne în garaj pînă la prima nea. Sau pînă cînd va fi casată. Apoi, Petrov a fost somat imediat ce i s-a reînnoit detaşarea la IICCMER, să se prezinte zilnic la birou, ”la program” de la 9 la 17.00. Cam greu, de vreme ce el locuieşte la Turda, unde, prin vechiul contract de muncă cu Institutul avea ”punct de lucru”, pentru ca să-şi desfăşoare investigaţiile speciale în voie, cu rezultatele spectaculoase pe care oricine le-a putut urmări pe site-ul IICCMER, de mulţi ani încoace. Alexandra Toader ştia foate bine acest lucru, cînd i-a cerut lui Gheorghe Petrov să se prezinte ”conform programului”, zilnic la birou: imposibil de imaginat naveta Bucureşti-Turda, ori mutarea lui la Bucureşti, la cei 58 de ani ai săi, cu un salariu de 3.800 de lei, care nu i-ar ajunge nici pentru chirie şi întreţinere, cu soţia fără serviciu, cu mama (grav bolnavă) şi soacra ambele la pat, în îngrijire. Nimic din toate acestea nu au contat pentru ”omul preşedintelui”. Bineînţeles că Petrov nu s-a prezentat ieri la birou, aşa cum i-a cerut imperios, de mai multe ori, domnişoara Toader. Fosta consilieră a preşedintelui Klaus Iohannis n-a făcut decît să-l şicaneze, ca să plece. Gheorghe Petrov s-a reîntors la Muzeu.

 

Nu ştiu ce are Klaus Iohannis cu ”investigarea crimelor comunismului”, de este mai pornit decît Traian Băsescu, ”alias Petrov”, împotriva lor. Aşa cum nu ştiu nici cum s-a putut ca, în decurs de şase luni de la preluarea mandatului de preşedinte al lICCMER, Alexandra Toader, fosta sa consilieră, să nu fi reuşit altceva decît să stabilească un nou record de ”note interne” pe zi (mai multe decît în toată istoria Institutului), transmise pe intranet şi să fi făcut o singură şedinţă, faţă în faţă, cu angajaţii Institutului (în afara aceleia în care s-a prezentat), cu care pare că se teme să dea ochii, pentru că de fapt nu ştie ce să le spună. Dacă aşa mergeau lucrurile şi la Cotroceni, mi se lămuresc multe. Nici ea nu ştie ce mai caută acolo, la Institut, după ce a scăpat de mine şi de Petrov şi a pus punct ”arheologiei crimelor comunismului”. În şedinţa de pomină de care am amintit, unica, i-a anunţat pe cercetători doar că în acest an se vor ocupa de deţinuţii care au zidit biletul găsit în stucatura Cazinoului de la Constanţa. Pe care îi identificasem tot eu, cu aproape o lună în urmă. Şi (să nu uit), să fumeze ţigară de la ţigară, cu privirea aţintită în tavan, aşa cum am lăsat-o în ianuarie, cînd mi-a spus, văzîndu-se că execută un ordin, că nu mai am loc la Institut. Un Institut care acum tace pentru că n-are ce spune şi moare încet.

 

Am simţit, de atunci şi pînă ieri, că peste chipurile chinuite ale deţinuţilor care şi-au găsit sfîrşitul în temniţe şi lagăre, care mie nu-mi dau linişte, ea şi preşedintele său au aruncat, pentru a cîta oară, un văl de tăcere şi fum. La fel ca în anii comunismului. Dar am o veste proastă pentru domnişoara Toader şi pentru preşedintele Klaus Iohannis: tocmai ieri, cînd şi Gheorghe Petrov a fost nevoit să plece de la IICCMER, Fundaţia ”Doina Cornea” (doamna Cornea a făcut parte, la invitaţia mea, din primul Consiliu Ştiinţific al Institutului, în 2005) a anunţat, prin vocea lui Leontin Iuhas, fiul ei şi preşedintele Fundaţiei, că va sprijini (prin gir insituţional şi finanţare) continuarea cercetărilor noastre de arheologie a crimelor comunismului. Şi fiecare dintre dumneavoastră o puteţi face, puteţi sprijini acest program al Fundaţiei. Ceea ce e cu mult mai onorant şi ne obligă moral – atît faţă de victime, ca pînă acum, faţă de memoria celei mai curajoase opozante a lui Ceauşescu, cît şi faţă de dumneavoastră, cei care veţi aprinde cîte o lumînare, prin donaţiile voastre, pentru morţii din lagăre şi temniţe, pentru cei împuşcaţi fără judecată, pentru că s-au împotrivit comunismului. 

 

Aşa ne-au ajutat sfinţii martiri, cărora li s-a adăugat în cer Doina Cornea, să putem continua investigaţiile noastre arheologice, să putem continua să punem cruci mormintelor fără cruce. Pentru că ”nu mor caii cînd vor cîinii”.