COMENTARIU Marius Oprea / Posibilă strategie a viitorului: România + Moldova = întărirea flancului estic al NATO

În mod paradoxal, ameninţarea războiului şi a ocupaţiei ruseşti poate accelera mult dinamica evenimentelor şi ceea ce, în mod normal ar fi o chestiune de durată – măsurată în decenii – se poate întîmpla mult mai repede. Ce a făcut armata rusă în Ucraina e binecunoscut în Republica Moldova, a cărei opinie publică a fost corect informată. Pentru ei, masacrul de la Bucha nu e o ”diversiune”, indiferent de naţionalitate – pînă şi rusofonii din republică sînt înspăimîntaţi de perspectiva unei ”eliberări” de către armata rusă, în avangardă cu trupele cecene.

Cred şi eu că, sub spectrul războiului, unirea Moldovei cu România este pentru prima o salvare, iar pentru ţara noastră o şansă istorică, de a-şi reîntregi graniţele. Pentru NATO, ar fi de asemenea o şansă, de a-şi întări flancul estic şi a-şi împinge avanposturile pe o linie mult mai largă, spre est. Nimeni (în afară de Rusia) nu are nimic de pierdut, din acest pas. Singurii politicieni care au observat această oportunitate sînt George Simion şi  Claudiu Tîrziu, de la AUR. Cei doi lideri ai formaţiunii au fost categorici. Simion a spus că, după provocările de la Tiraspol, care deschid deja calea războiului, ”Republica Moldova nu mai poate rămîne mult în zona gri, pentru că asta presupune riscuri, ameninţări şi pericole”, iar Tîrziu a adăugat, ceea ce de altfel e lesne de observat, că provocările din Transnistria ”urmăresc extinderea războiului din Ucraina pe teritoriul Republicii Moldova”. Dar a adăugat: ”Reunirea cu România prin mijloace paşnice, pe calea voinţei parlamentelor de la Chişinău şi Bucureşti, reprezintă unica soluţie pentru ca al doilea stat românesc, Republica Moldova, să nu intre în spirala conflictului sîngeros de la Răsărit”. Opinia mea e că aici liderii AUR au dreptate.

Nicio asigurare a Chişinăului, aşa cum încearcă Maia Sandu să ofere, în faţa acestor provocări, nu poate împiedica scopul lor – pentru că Moscovei nu-i pasă de o ţară pe care, spun generalii ei, o pot strivi în cîteva ore. S-ar putea să fie şi aici, ca şi în cazul Ucrainei, o greşeală de apreciere, deşi armata Moldovei n-a primit aceeaşi asistenţă din partea NATO, precum Ucraina. Conducerea şi guvernele ei anterioare n-au făcut acest lucru posibil, ca în cazul Ucrainei.

Dar nu discutăm aici trecutul, cine şi unde a greşit. Acum, nu mai există în Republica Moldova nici unionişti, nici rusofoni sau rusofili, nici diferenţe între naţionalităţi – toţi locuitorii săi sînt oameni care simt că se află în calea războiului. Care se tem pentru viaţa lor şi, pentru prima oară, simt – în opoziţie cu resentimentele pe care le-au avut în trecut, referitor la această idee – că salvarea lor se află la vest de Prut. Cu sau fără război, foamea de extindere a Federaţiei Ruse, în aşa-zisa ”misiune istorică” de refacere a gloriei apuse a URSS-ului în care a antrenat ţara Vladimir Putin, răspunzînd (din păcate) unui impuls popular care a fost creat de ani de nostalgie, pe care s-a grefat o propagandă bine ţintită, ruşii vor rămîne tot acolo unde sînt şi vor fi permanent o ameninţare.

Cît despre ”problema transnistreană”, ea e o falsă problemă. Transnistria nu a aparţinut, istoric, Basarabiei. Ea a fost ”mărul otrăvit” dat republicii Moldova, de către Stalin, care a împiedicat totdeauna pînă acum, cînd a fost nevoie, discuţiile despre unire. Chişinăul poate renunţa oricînd la acest teritoriu-problemă: îi poate recunoaşte independenţa, pur şi simplu – şi gata. Nu mai e nicio piedică, nici în calea intrării în Uniunea Europeană, în care accesul i-ar fi altfel veşnic oprit de această ”dispută teritorială”, în care se află de fapt puterea Moscovei. Şi nici în calea Unirii. Ce e mai importantă, ”statalitatea Moldovei”, mult invocată de ”unionişti” de faţadă, sau istoria, cît şi viitorul locuitorilor acestor teritorii, care au fost pînă în 1944 parte a României?

Se mai vorbeşte de ”costurile” unei uniri, pentru noi, românii. Dar ce e mai costisitor (şi cazul urcrainean ne-a dovedit-o), preţul acesteia, sau al unui război, chiar în vecinătatea graniţelor noastre, de pe urma căruia oricum mare parte, cea românească cel puţin, a populaţiei Republicii Moldova, s-ar refugia la noi? Am lua astfel doar populaţia, fără teritoriu. Cît despre ruşi, nu e nimic de făcut cu ei. Teama faţă de reacţia lor nu înseamnă să nu acţionezi – ei oricum, nesmintit, îşi urmează planul. Iar acum, declarat sau nu, Federaţia Rusă se află în război cu Statele Unite şi cu Europa. O întărire a ”flancului estic” al NATO nu înseamnă doar primirea Suediei şi a Finlandei în Alianţă. Ci şi a Moldovei, aflată în pericol în faţa agresiunii, ”via” România.

Războiul din Ucraina a demonstrat că singurul scut valid în calea cruzimii războiului pe care ruşii oricînd, sub orice pretext şi denumire îl pot isca, e apartenenţa la NATO. Pe care Republica Moldova o poate obţine printr-un act de voinţă politică, mult mai uşor de realizat acum, cu un preşedinte pro-occidental şi în aceste împrejurări, în care majoritatea cetăţenilor săi caută un refugiu din calea războiului. România poate fi uşa Moldovei, către NATO. O situaţie inedită, din care Alianţa Nord-Atlantică ar avea un mare cîştig strategic. Posibila strategie a viitorului Alianţei în zonă ar putea fi: România + Moldova = întărirea flancului estic al NATO.