COMENTARIU Marius Oprea: Primul an fără arheologia victimelor comunismului. Domnului preşedinte, fără aşteptări

Există mai multe feluri de a fi condamnat şi, la fel, multiplicate geometric, mai multe moduri în care îţi ispăşeşti pedeapsa. În prezent, eu îmi ispăşesc pedeapsa fiind ”scos pe liber” din cercetarea ştiinţifică de la Insitututul de Investigare a Crimelor Comunismlui, pentru că nu m-am ferit niciodată să spun ce gîndesc, din momentul în care anumite lucruri s-au petrecut. De pildă, că Iohannis distruge PNL-ul, proces început în 2014, prin fuziunea cu Partidul Democrat, drum pe care îl continuă (fapt pentru care mi-am şi dat demisia public din partid, atunci). Sau că Andrei Muraru (pe care l-am adus de la Iaşi şi l-am agajat la IICCR în 2006), care acum e consilier prezidenţial, se dovedeşte a fi doar un om răzbunător, fără viziune, fiind interesat mai ales în promovarea lui şi a ”curţii” sale, din care a scos-o pe Alexandra Toader şi a trimis-o să facă praf Institutul pe care l-am creat. Şi de unde a trebuit să-l rog să plece, la un moment dat, pentru că Ticu Dumitrescu n-a putut suporta jugnirile pe care Andrei Muraru le adusese deţinuţilor politici, în prezenţa sa. Dar l-am recomandat pentru postul de consilier al directorului Arhivelor Naţionale. Se vede că nu m-a iertat, totuşi.

Nu e pentru prima oară cînd plătesc pentru vina de a spune ce gîndesc şi a acţiona în consecinţă. Dar suferă de astă dată şi morţii de la Periprava, Tîrgu Ocna ori Balta Brăilei şi din alte locuri, pe care nu îi mai pot aduce la lumină în acest an, alături de colegul meu Gheorghe Petrov, care e pe cale de a fi ”scos pe făraş” şi el de la IICCMER. Va fi, după toate probabilităţile, primul an fără ”arheologia crimelor comunismului”, din 2006 încoace. Cum s-a ajuns aici? Trebuie să fie şi vina mea.

Sînt infinit de multe moduri de condamnare şi de ispăşire a vinovăţiei, în istoria noastră foarte recentă. Mă aflam în 2012, în vremea în care săpam în căutarea morţilor, martiri ai înschisorilor comuniste îngropaţi la Rîpa Robilor de la Aiud, printre puşcăriaşii de drept comun, cu care am lucrat acolo. Am descoperit nu numai osemintele morţilor, dar şi un mod staniu de raportare la vinovăţe, al celor care-i dezgropau. Cei şase deţinuţi de drept comun în regim semideschis care ne ajutau la săpături au fost şi ei vizibil impresionaţi de ceea ce găseam, dar, cu toate acestea, continuau să-mi spună ”sotto voce” că sînt nevinovaţi şi că stau în puşcărie doar pentru ”condus fără carnet”. La Rîpa Robilor aveam un gardian cu cascheta dată pe spate, în arşiţa verii. La umbra unui pîlc de salcîmi, din vorbă-n vorbă, am aflat despre condamările fiecăruia dintre deţinuţii cu care lucram. Realitatea era cu totul alta, decît spovedania nevinovată, pe care o auzisem mai devreme. Şi am înţeles, sub acel pîlc de salcîmi, că poate cea mai mare problemă a noastră, a românilor, e incapacitatea de a ne recunoaşte şi asuma o vinovăţie, chiar şi în momente în care această recunoaştere nu implică nicio consecinţă, ci este un pur act moral, de igienă personală a propriei conştiinţe. Totuşi, cele mai rare cuvinte auzite în România rămîn ”am greşit”, ”e vina mea”.

Am trăit în ultima jumătatea a vieţii, de cînd mă ocup de istoria comunismului şi a crimelor sale, numeroase asemenea experienţe, legate de problema vinovăţiei şi am găsit un alt mod de înţelegere a ei. Simultan, am descoperit şi că există două feluri de a scrie istorie. Am învăţat pe pielea mea că e o istorie care place şi o alta care nu place. La fel stau lucrurile şi în a descrie realitatea anilor ’80, din propria viaţă, pentru mulţi – care nu o descriu, ci o rescriu. Eu am o problemă: nu pot uita, de pildă, cum se certau oamenii la cozi şi sălbăticia de care puteau uneori să dea dovadă, pentru că asemenea situaţii se întîmplă în contexte diferite şi astăzi,. Unii preferă să uite, pentru că au fost, într-un fel sau altul, măcar prin tăcere, complici la întîmplări înjositoare pentru natura umană. Eram un copil de zece ani, cînd am luat un pumn în ochi de la o doamnă, pentru că mă pusesem la coadă a treia oară, pentru încă un litru de ulei, în vreme ce mama, ascunsă în spatele Alimentarei, vărsa cu grijă într-un bidon al doilea litru. Ne trebuia mai mult, să-l să ducem la ţară, la bunici. Cine poartă vinovăţia? Copilul care eram? Acea doamnă? Istoria?

Aşa sînt eu: prefer şi acum să văd mai degrabă victime, în Ştefan Augustin Doinaş (mort, în urma unui infarct după dezvăluirile de presă din Evenimentul Zilei urmat de soţia sa, fostă prim-balerină, care s-a sinucis după moartea sa), în Adrian Marino, mort în urma unui accident cerebral, în mitropolitul Bartolomeu Anania, acuzat cu sîrg pe aceeaşi filieră, sau în Dinu C. Giurescu. Execuţia lor publică la vremea respectivă, prin intermediul presei, alimentată din interiorul CNSAS de către Germina Nagâţ, în prezent ”moralizatoaea” reprezentantă a USR-PLUS în colegiul instituţiei, e o povară pe care eu n-aş putea-o purta. Ea a fost recompensată atunci pentru faptele sale ”de arme” cu premiul Grupului pentru Dialog Social, ocazie cu care am demisionat din GDS. Şi nu pentru că nu m-am ales eu cu această cinste. Coleg de generaţie cu doamna Nagâţ, refuzasem încă din anul întîi de facultate şi ”cinstea” de a intra în partid, iar apoi pe aceea de a fi secretar UASCR pe facultate, în problemele de ”cultură”. Ea nu le-a refuzat. Se vede treaba că, în timp, eu sînt cel care a avut de pierdut, în ambele ocazii, fiind supus pe atunci unor atacuri furibunde de apropiaţii doamnei şi total izolat de către inrelectualii ”vrăjiţi” de Traian Băsescu. Dar nu-mi pare rău nici acum.

Altfel, am căutat întodeauna să-i înţeleg pe cei care mă urăsc şi care-mi acuză virulenţa. Aceasta din urmă este însă motivată de traum din trecut. Anchetat penal de Securitate în vara anului 1988, inclusiv în urma delaţiunilor din interiorul facultăţii, nu am avut viaţă,  pînă în decembrie 1989. Tatăl meu a suferit un preinfarct, după ce Securitatea care mă căuta prin ţară a încercat să-i ”testeze” pe părinţii mei dacă ştiu unde sînt, minţindu-i că am murit.   La Braşov, tatăl meu a murit în martie 1990, în urma unui infarct, după ce am fost bătut pe stradă, pentru că îl ”deconspirasem” pe căpitanul Moldovan, securistul-anchetator, pe care l-am redescoperit fodator al ”Vetrei Româneşti”. Nu m-a interesat însă nici pînă astăzi cine ”m-a turnat” la Securitate.

Dar nu înţeleg pînă la capăt şi ceea ce fac ei, pornind din această ură. De aici, din răzbunare sau nepăsare şi pînă la a face în aşa fel ca morţii comunismului să fie condamnaţi a doua oară şi să rămînă în continuare în gropi fără cruce, nu e doar răzbunare, e răutate şi cinism, de care dau dovadă atît noua şefă a IICCMER, Alexandra Toader, mentorul ei Andrei Muraru, cît şi şeful lor cel mare, de la Cotoceni. Decizia e implacabilă. Pînă voi reuşi să adun fondurle necesare, pentru a demara din nou căutarea ”poporului pierdut” prin mormintele fără cruce, campania din toamna anului trecut, de la Carabsebeş (unde am găsit groapa comună cu victimele făcute de Securitate, în lupta împotruva partizanilor – vezi foto) rămîne ultima. Deocamdată.

Lelia Munteanu, colega mea de la Mediafax, scria mai demult că, dacă ar şti cine-l sfătuieşte pe preşedintele Iohannis, şi-ar explica multe dintre greşelile lui. Eu ştiu. Şi pentru că m-am încăpăţînat să spun întodeauna ce cred, ca şi acum şi aici, acest an e primul în care martirii comunismului nu-şi mai află crucea.