COMENTARIU Marius Oprea. Revenit la serviciu, preşedintele Iohannis ne-a ţinut un discurs ”criminal”!

Nu am mai avut o mai mare senzaţie de părăsire, ca după discursul preşedintelui Iohannis. E evident că numai Dumnezeu ne va mai ajuta. El nu e în stare de nimic. Şi aici pe pămînt, Organizaţia Mondială a Sănătăţii, sau mai probabil ţările europene, înspăimîntate de moartea care bîntuie în România. Considerentele umanitare sînt una, dar Europa e speriată şi că pandemia care bîntuie la noi se va reaprinde la ei. Între Dumnezeu şi Europa, se află Iohannis – un robot stricat, care mimează empatia – ceea ce-l face să arate penibil. Pentru că el e cu totul străin de aşa ceva. De fapt, nimic nu-l atinge, nimic nu-l tulbură. Respectă un ”punctaj”, ori ”bifează” mimarea unui sentiment. Cred că nici atunci cînd rostea, apăsat, ”pee-see-dee”, nu simţea de fapt nimic.  

Preşedintele spune că 18.863, numărul bolnavilor care au fost înregistraţi marţi în România nu este ”un simplu număr”, ci sînt ”inimi de români”. Măi, să fie! Apoi, a spus: ”574. Nu este un simplu număr. Sînt 574 de inimi de români care au încetat să mai bată, fiindcă au pierdut lupta cu acest virus ucigaş. Oameni care acum cîteva săptămîni se bucurau de viaţă, visau şi îşi făceau planuri de viitor, lasă acum în urmă lacrimile şi disperarea celor care le plîng moartea”. Rostind aceste cuvinte, pe faţa preşedintelui nu s-a clintit un singur muşchi. Parcă citea cotele apelor Dunării.

Pe vremuri, mulţi au considerat că tocmai această răceală teutonă va aduce un plus de ordine în tumultul politicianist dîmboviţean. Ceva luciditate, calm, eficienţă. Nimic din toate acestea. Absolut nimic. Ba dimpotrivă, ne-a furat şi plăcerea de a mai ”trăi politic”, de a fi oameni - ”zoon politikon”. Sîntem acum cu o mînă pe lopeţi, pentru a ne îngropa morţii şi cu cealaltă cotrobăim în buzunare, după ultimii bani, pentru plata facturilor şi o felie de pîine. După şapte ani de ”Românie normală”, după mai puţin de un an, dar care pare cît o eternitate, cu Florin Cîţu, pupilul prezidenţial ca premier, pînă şi moartea poate părea o eliberare. Am ajuns, moral vorbind, la fundul sacului.

Klaus Iohannis a avut un comportament criminal, de-a dreptul. În 24 iunie acest an, deci acum patru luni, spunea despre campania antivaccinare: ”campania a fost un succes, practic am oprit pandemia”. Copiindu-l, emulul său, în ale triumfalismului, declara şi el ulterior că ”România are astăzi cea mai mică rată de infectare cu coronavirus din Europa”, deşi ştia că minte, şi ca formă, şi în fond – Polonia avea o rată chiar mai mică decît noi, care înregistram 3,15 cazuri, la suta de mii de locuitori. Acum avem zece la mie. Unul din  o sută de romîni. Pe atunci, nu aveam bolnavi, dar nu pentru că România era sănătoasă. Ne aflam ca pe vremea lui Ceauşescu, cînd nu mai existau rîie şi păduchi, pentru că era interzisă raportarea lor. Şi în cazul pandemiei, ea nu a încetat niciodată, a avut doar momente în care, probabil sezonier, a dat puţin înapoi.

Dar atunci cînd Cîţu, cu o rară iresponsabilitate, depăşită doar de cea prezidenţială, se lăuda că sîntem cei mai tari din Europa, exact în acea zi de la începutul verii, la noi, în întreaga ţară, se efectuaseră numai 4.032 de teste RT-PCR. Minimul normal în statele civilizate, conform datelor OMS, pentru a avea un indice real al îmbolnăvirilor este de 1.000 de teste la o sută de mii de locuitori. Noi testasem mai puţin decît populaţia unei comune mici, suficient pentru ca Florin Cîţu să se laude în gura mare, aşa cum o făcuse cu ceva timp înainte şi preşedintele Iohannis, de la Bruxelles.

Am spus şi susţin că atît preşedintele Klaus Iohannis, cît şi PREMIERUL SĂU, nu al nostru şi nici măcar al liberalilor autentici au avut (şi au încă) un comportament care poate fi socotit dreptul unul criminal. Atît el, cît şi Cîţu au preluat vaccinarea, cum ne amintim prea bine toţi, în regie proprie şi s-au împăunat cu succesele ei iniţiale, deşi nu erau ale lor – ci ale unor doctori inimoşi, precum Dorel Săndesc şi Şerban Bubenek, şefii medicilor ATI, organizatori ai ”maratoanelor vaccinării”. Şi acestea s-au oprit: oamenii s-au scîrbit repede, văzînd că un act de normalitate devine o armă politică, în lupta şi în campania electorală acerbă, pe care cei doi o purtau pentru cucerirea Partidului Naţional Liberal. Locul entuziasmului general, atunci cînd de vaccinare s-au ocupat specialiştii a fost preluat de apatie şi apoi a fost cu totul anihilat de dezinformare.

În acest timp, Iohannis şi Cîţu n-au precupeţit niciun sacrificiu pentru a pune mîna pe PNL, nici măcar sacrificarea românilor. Gestul pe care îl socotesc fundamental criminal al celor doi, dincolo de un dezinteres de fond, e că au transformat un gest firesc, precum vaccinarea, într-un act politic.

Acum, Iohannis zice: ”este o perioadă a suferinţei. O dramă naţională de proporţii teribile”. Ştim. Noi sîntem cei ce o trăim, nu el. Pe el l-a durut în cot: în loc de un guvern valid, în loc de a patrona  negocieri cu partidele, pentru care altul în această situaţie n-ar fi precupeţit nici ziua şi nici noaptea, în această situaţie de dezastru a României, Klaus Iohannis s-a plimbat prin Suedia şi apoi şi-a văzut de week-endul său săptămînal la Sibiu, pe care nimic şi niciodată nu i-a tulburat. Nici măcar situaţia de cataclism prin care trece ţara, nu de azi, de ieri, de cînd a desoperit el, ci de săptămîni bune, nu l-a tulburat. ”Sîntem în al doisprezecelea ceas”, ne spune acum, cînd a revenit ”la serviciu”, un preşedinte care mimează că s-a trezit din somn şi s-a dat jos din pat, probabil pentru a ne anunţa mîine că ne închide iarăşi în case şi îngheaţă România, în aşteptare: trăim, sau murim? E cea mai ”ieftină” soluţie şi probabil pe asta o va găsi.

De fapt, preşedintele doarme încă. Şi somnul raţiunii lui, dacă a avut-o vreodată, a dezlănţuit monştri, care devorează acum România – Covid-ul, criza economică, lipsa unui guvern. Şi, mai ales, lipsa oricărei perspective, care poate lua uneori forme  mai tragice decît moartea.