COMENTARIU Marius Oprea: România fără idoli şi fără direcţie

Şi doisprezece de cînd Constantin Ticu Dumitrescu ne-a părăsit şi el. Şi, în acest an, sînt douăzeci şi cinci de ani de cînd nu mai e nici Corneliu Coposu.

Şi nici măcar nu dăm vreun semn că mai avem nevoie de asemenea oameni. S-au spus, se spun prea puţine cuvinte despre ce au însemnat cu adevărat şi cît a marcat de fapt evoluţia României lipsa lor, de ani de zile încoace, de cînd nu ne mai fac să privim în sus. Ne lipsesc asemenea ”oameni ca zeii”, pe care să-i urmăm şi să-i ascultăm. Etaloane de moralitate şi caracter? Nu mai avem. Şi nici n-avem nevoie. După dispariţia acestor modele, la care raportîndu-se, măcar din jenă, cei îmbolnăviţi de putere, nu o luau razna de tot, ne-a rămas în loc realitatea unei sentinţe dată de artiştii unei trupe rock.

”Ţara te vrea prost”, spune un cîntec al trupei ”Sarmalele reci”. Au dreptate: ”nu-ncerca să te realizezi în viaţă (…) / mai cinstit e să-ţi găseşti o cunoştinţă / ea să te servească, tu să o serveşti / un spate solid / te va promova rapid / în armata naţională-a capetelor seci (…) / fii supus / faţă de cel mai sus-pus / nu uita că ţara te vrea prost”. E o radiografie crudă şi adevărată a României lipsită de repere, în care trăim.

Ce exemplu mai bun, decît cel recent, de la ”Apele Române” din Tîrgu Mureş, multiplicat în alte 18 regii, unde directorul Ovidiu Ianculescu (numit pe bază de concurs, deci de competenţă) a fost înlocuit politic cu un ”agent de vînzări”, iar cînd a denunţat abuzul, a fost detaşat disciplinar la Baia Mare, la 200 de kilometri de casă? Şi, cînd a contestat în instanţă detaşarea, pe motive familiale, Tribunalul Mureş i-a respins în pragul Zilei Naţionale solicitarea de suspendare a detaşării în Maramureş, invocînd că Ianculescu poate angaja o persoană care să îl ajute la creşterea copiilor, respectiv la îngrijirea celor doi socri bolnavi de cancer.

Cei trei au fost oameni pe care, spre norocul meu, am avut ocazia să-i cunosc, împărtăşindu-mă cu aura idealurilor lor. De la Regele Mihai, care a fost suprema lecţie de demnitate pentru români, am avut fericirea să primesc cea mai importantă recompensă a vieţii mele, medalia ”Pentru loialitate”. De la Constantin Ticu Dumitrescu, al cărui consilier am fost, am primt  un model de raportare morală la politică şi politicieni, punînd prezentul în oglinda jertfei deţinuţilor politici, care s-au luptat şi au murit ca să fim noi astăzi liberi. Şi trăgînd concluziile de rigoare.  De la Corneliu Coposu am învăţat că puterea nu se obţine dinafară, ci dinăuntrul tău şi că dorinţa oarbă de a o obţine şi a o păstra altfel este un drog periculos. Sînt sigur, din fericire, că nu sînt singurul care a învăţat de la ei. Dar, privind în jur, nu mai sînt atît de sigur că au rămas mulţi care mai sînt interesaţi şi privesc spre aceste modele.

La cîntecul celor de la ”Sarmalele reci” nu prea mai e nimic de adăugat, cînd îl vezi pe preşedintele ţării plimbîndu-şi de colo-colo pupitrul prezidenţial, pentru cite o cuvîntare electorală, ba sub Arcul de Triumf, ba la inaugurarea a doi kilometri de autostradă în prag de prăbuşire, ca şi ţara.

Cei trei, Regele Mihai, Constantin Ticu Dumitrescu şi Corneliu Coposu nu funcţionau după aceste noi tipare ale zilei. Niciunul dintre ei nu s-ar fi simţit deloc confortabil în România de azi. Dar cu ei în viaţă putem fi siguri că nici România nu ar fi arătat acum aşa. Mediocră, uşor autistă şi tembelizată chiar, o ţară în care locuitorii au capul din ce în ce mai plecat, nici de ruşine şi nici de apăsarea vreunei dictaturi în afară de cea a prostiei, ci din cinism, din nepăsare şi dintr-o totală lipsă de empatie, de lipsă de solidaritate, de spirit civic, în ultimă instanţă de patriotism. N-a fost nicio problemă să nu se întîmple nimic, pe nicăieri, de 1 decembrie, cum s-a decretat. Nu s-a supărat nimeni. Mîine, nu va fi nicio problemă ca numele ţării noastre să se schimbe, ea să devină România S.A. N-ar riposta nimeni, dacă ar primi un dividend de la multinaţionala în care patria ar deveni parte din active. Am pierdut, fără a-i preţui îndeajuns, ”oamenii ca zeii” pe care i-am avut şi ne-am ales cu pupitre vorbitoare. Am avut idealuri. Le-am înlocuit cu sarmale reci.