COMENTARIU Marius Oprea: ”Ţara mea”, în cea mai depresivă zi a anului

Pot alţii să fie, cît îşi doresc, ”muşti de-o zi, pe-o lume mică, ce se măsură cu cotul”. Eu n-am acest sentiment. Am urmărit un spectacol interesant la Opera Română, poate pretenţioşilor li s-a părut eclectic, dar a fost, să spun aşa, ”pe toate gusturile” minus manele. Mi s-a părut potrivit şi reuşit. Pentru că a fost pe bază de liste şi invitaţii, cu mulţi politicieni în sală, prezenţa a fost ca-n Parlament: mulţi s-au înghesuit să obţină un loc, dar după ce au pus mîna pe invitaţie, care a fost şi ea (precum funcţia deţinătorului) un fel de bun de prestigiu, au pus-o în vitrină, fără să se grăbească să-şi ocupe scaunul. Nu e nicio noutate şi nicio tragedie. Poate doar pentru artiştii care au zărit în clarobscur fotoliile goale din sală, ceea ce o fi accentuat sentimentul de zădărnicie, amplificat de Blue Monday. Ţara merge înainte şi poporul o urmează.

Acum, deşi poporul se tîrăşte mai degrabă de la o zi la alta, urmînd traseul ”policrizei”, pricepînd poate pentru prima oară extrem de acut înţelesul termenului ”inflaţie”, nici asta nu e de natură să aducă disperarea în definiţia ei de dicţionar: am fost antrenaţi, aproape genetic, să facem faţă crizelor. Acum o sută de ani, lucurile nu stăteau mult diferit faţă de vremurile noastre. Cu o singură diferenţă – aveam ”ţara noastră”, nu OMW, Timber, Egger, nu patruzeci la sută din pămîntul arabil al României înstrăinat şi pădurile patriei pe picior de vînzare. Ca o paranteză, dacă Eminescu ar fi ştiut ce vor face austriecii în România la un veac şi jumătate după el, n-ar fi privit, probabil, cu atîta admiraţie către Viena şi ”ordinea” habsburgică. S-ar fi mulţumit să contemple dezordinea veselelă moldo-valahă.

Cum spuneam, ţara arăta şi era prezentată tinerilor ei altfel decît azi. Aflată într-o epocă post-romantică, plină de elan patriotic, făuritor al Unirii, la capătul unui istovitor război şi a unei epidemii de tifos care-i decimaseră populaţia (în ordine inversă, decît se petrec lucrurile în zilele noastre, (România devenise totuşi Mare). Cînd în toate ţările Europei ”ordinea monarhică” intra la naftalină, la noi se încoronau Regele Ferdinand şi Regina Maria, la Alba Iulia. Eram ”pe invers”, faţă de restul lumii. O resurecţie a sentimentelor patriotice răzbătea în societate, de jos în sus – faptul că Regele îşi ţinuse promisiunea de pe front, din 1917 şi în anul 1921 a început procesul unei ample împroprietăriri a ţărănimii, oferea majorităţii populaţiei rurale de la noi un sens cît se poate de apropriat – sentimentul de proprietate. Ţara nu mai era un vis, o ficţiunea romantică – devenise foarte concret ”a ta” şi începea de pe prispa casei.

Acestea erau condiţiile în care Ion S. Floru, profesor la Liceul ”Sfîntul Sava”, fost inspector şcolar, publica în 1929 (an în care se vădeau, ca şi acum, semnele unei crize economice grave) o nouă ediţie a manualului său de ”Istoria veche şi medie pentru clasa I-a” (gimnazială). Pe prima pagină a manualului era descrisă ”Ţara – România, ţara noastră, este una din ţările cele mai frumoase şi mai bogate din lume”. Ca şi azi. ”Are munţi frumoşi cu păduri de brazi şi de fagi, cu mine de sare, de aur şi argint, cu izvoare de petrol” (care s-au cam dus la alţii). ”Are dealuri cu păduri de stejari, cu tot fel de pomi roditori, pruni, meri, peri, cu viişi cu livezi înflorite. Are cîmpii peste care ochiul se pierde , acoperite cu grîu, cu orz, cu porumb, pînă la Dunărea albastră şi pînă la Marea cea Neagră. Este udată de ape multe şi mari, Nistrul (pe care nu-l mai avem azi – n.n.), Prutul, Siretul, Tisa, Mureşul, Jiul, Oltul, afară de o mulţime altele. Dunărea este podoaba rîurilor din lume. Ea este lată, adîncă, trece prin ţări multe, ca niciun alt rîu, iar noi Românii stăpînim amîndouă malurile, tocmai în partea cea mai însemnată, la gurile ei”.

Profesorul Floru avea proprietatea termenilor, atunci cînd susţinea în continuare că ”noi, Românii, trebuie să iubim ţara noastră, să fim muncitori, ca să ne folosim de bogăţiile ei. Să fim uniţi între noi, căci pămîntul nostru bogat deschide pofta altora ca să ni-l ia şi ca să ne învrăjbească, spre a ne slăbi. Să fim cinstiţi şi drepţi, să apărăm ceea ce este al nostru, dar să dăm şi altora ceea ce este dreptul lor”.

Ion S. Floru, care s-a bucurat de o viaţă îndelungată, încununată de prestigiul unui dascăl de excepţie la un liceu de excepţie din Bucureşti (”Sfîntul Sava”) era un nume cunoscut tuturor generaţiilor de elevi din anii interbelici, dar practic necunoscut astăzi. L-am găsit pomenit doar într-un studiu al Serinelei Pintilie, despre ”naraţiunea patriotică, atât de adorată în pedagogia acelor ani”, a prezentării primului război mondial.

Într-o primă ediţie a manualului său de istorie din 1923,  Floru a fost cel care a sădit în mintea elevilor de gimnaziu deviza ”Pe aici nu se trece”, a unei unităţi a armatei româneşti pe frontul de la Mărăşeşti şi ”pentru prima dată este evocată – în contextul luptelor de pe Jiu – viitoarea eroină, EcaterinaTeodoroiu, intrată în istorie în acelaşi timp cu bătălia de la Mărăşeşti. Povestea ei are ingredientele necesare apariţiei legendei. Regulamentele militare ale armatei române nu permiteau înrolarea femeilor. Rolul femeii în război apare diferit. Îngrijesc, de obicei, răniţii în spitale. Ecaterina Teodoroiu reprezintă excepţia. Personajul este ambiţios, curajos, sfidează orînduirile societăţii. O copilă din regiunea Gorjului se metamorfozează în soldat şi devine eroină. Are ceva din spiritul Ioanei d’Arc. Dînd dovadă de bravură, ea reuşeşte să avanseze în armată pînă la gradul de sublocotenent. Este respectată de soldaţi şi se impune într-o lume dominată de cruzimea bărbaţilor. Aşa începe de fapt legenda cu cea mai longevivă posteritate în anii de după război”.

Pentru unii, toate acestea au devenit în interpretarea de azi ”clişee patriotice”. Judecăţile istoriei se mişcă în cercuri concentrice – şi Mihail Roller condamna, din alte motive, istoria interbelică, scrisă ”de pe poziţii burgheze”, socotind ”Marea Unire” drept un ”act imperialist”, minimalizînd eroisumul armatelor române şi exacerbîndu-l în schimb pe cel al armatelor ruse (desi ţariste…). Ion Floru a avut vremea să vadă toate acestea: născut în 1864, a trăit naşterea mitului, dar şi ucidererea lui: el a trăit pînă în 1950, sper că fără să mai resimtă o mare tulburare. El sădise sămînţa, îşi făcuse datoria. Indiferent de ideologii şi interpretări, Ecaterina Teodoroiu şi ”Pe aici nu se trece” au supravieţuit, ca şi opera lui Eminescu, oricăror ”luni albastre” ale lumii.