E un moment tragic pentru ucraineni. Un moment în care o ţară e supusă unei agresiuni, doar pentru că geografic are nenorocul să se afle în locul în care nu trebuia – în calea unei mari puteri. Şi că această ţară şi-a manifestat independenţa, opţiunile şi voinţa de a decide propriu, asupra viitorului său.
Ucraina se află, într-o paralelă istorică, în situaţia în care se aflase Etiopia, după urcarea pe tron a împăratului Haile Selassie, reformator al ţării. El a devenit o figură de-a dreptul iconică, odată cu invazia fascistă asupra regatului său, de către armata lui Mussolini, odată cu discursul pe care l-a ţinut în cadrul Ligii Naţiunilor în 30 iunie 1936. A devenit o ”stea internaţională”, chipul său înveşmîntat într-o mantie neagră a apărut pe coperta revistei ”Time” şi în toate publicaţiile lumii. Nu la fel s-a întîmplat şi cu avertismentul său profetic, la adresa marilor puteri europene, care-l aplaudau, dar îi ignorau în fond apelul de apărare a ţării sale: „Noi sîntem astăzi, mîine veţi fi voi”. Aşa s-a şi întîmplat.
E greu de presupus că, în actuala conjunctură internaţională, lucrurile s-ar mai repeta chiar aidoma. Dar ceva tot se repetă: lumea se află în aceeaşi poziţie de ”negociere” mercantilă a principiilor. Nu există, din nefericire, o opţiune clară şi unanimă cu privire la agresor. Mai rămîne doar puţin, pînă la a i se găsi acestuia chiar circumstanţe atenuante, pentru a justifica propria lipsă de reacţie, dictată de apărarea unui interes meschin şi egoist.
Rusia lui Putin n-ar fi atacat, dacă Rusia lui Putin ar fi fost izolată economic total, după un ultimatum de retragere a trupelor comasate la graniţă – fiind evident că acestea nu se află acolo pentru ”aplicaţii militare”, ci pentru un atac. Dar, în loc să supună Federaţia Rusă unei veritabile blocade încă de la primii săi paşi spre agresiune, Franţa şi Germania s-au grăbit să-i cînte în strună lui Vladimir Putin, singurul ceva mai realist arătîndu-se Boris Johnson, premierul britanic. Preşedintele american Joe Biden s-a mulţumit şi el cu ”videoconferinţe” cu Putin şi avertismente care-i puteau intimida cel mult nepoţii. Într-un amestec de dezinteres, mimat în negociere, Rusia s-a organizat în linişte şi, cînd tehnic şi tactic a fost pregătită, a atacat fără să-i pese, pentru simplul fapt că a avut toate motivele să nu-i pese: încă o dată, ”democraţia” s-a făcut ţăndări, sub presiunea interesului.
Gazul rusesc se dovedeşte a fi nu doar ”combustibilul” armatei lui Putin, ci şi moneda de schimb cu care acesta-şi cumpără liniştea şi poate face ce doreşte, în numele Federaţiei Ruse.
Nu e prea tîrziu ca războiul să fie oprit – şi poate fi oprit printr-un singur mod, acela prin care ar fi putut să fie şi preîntîmpinat – o blocadă totală a Federaţiei Ruse, nu ”sancţiuni” mărunte şi unilaterale, care nu-l opresc pe Putin, pentru simplul motiv că sînt un fel de ”frecţii la picior de lemn”. În lipsa acestei blocade, singurii care-i ţin piept lui Vladimir Putin în calea expansiunii sale spre vest sînt soldaţii ucraineni, rezerviştii săi. Mulţi, cu puşti de lemn, cu care i-am văzut la instrucţie. Noroc cu Germania, care i-a înzestrat cu căşti. În lipsa acestei blocade economice totale, eficiente, puternice, instalată cu rapiditate, ucrainenii vor deveni carnea de tun pentru liniştea Europei. Şi e greu de găsit apoi ceva care să spele ruşinea…