COMENTARIU Marius Oprea: Vom ajunge să spunem ”mai bine-n pandemie, decît în sărăcie”

Lepra e prea îndepărtată în trecut şi informaţiile în legătură cu consecinţele ei, în afară de cele privind efectul psihic devastator pe care a avut-o în Europa medievală sînt prea puţine. Abia pentru secolul XV s-a constatat că una din 30 de persoane era afectată. Lepra a dispărut de la sine din Europa, cu excepţia României, unde mai sînt zece bolnavi, uitaţi şi izolaţi într-o pădure, la Tichileşti. Într-adevăr, boala e cumplită – am fost acolo în 1995 şi am stat cîteva zile printre leproşi, dar asta e altă poveste. Se ştiu însă mai multe despre efectele pandemiei de acum o sută de ani. 

 

Gripa spaniolă a fost pe nedrept numită astfel, pentru că primele cazuri au fost înregistrate într-o tabără militară din Statele Unite şi boala a fost adusă în Europa de soldaţii  americani. A căpătat acest nume în mentalul colectiv într-un mod paradoxal. Deşi boala se răspîndise pe toate fronturile primului război mondial, presa militară din ţările beligerante a cenzurat toate informaţiile în legătură cu ea, pentru a nu demoraliza trupele. Primele ştiri cu privire la pandemie şi ravagiile ei au apărut în presa spaniolă, căci Spania era ţară neutră. Aşa că tot globul a asociat mai apoi izbucnirea pandemiei cu Spania. S-au infectat o jumătate de miliard de oameni din cei 1,8 miliarde, cît număra populaţia lumii şi din ei au murit o persoană din cinci, pe tot pămîntul. Drept comparaţie, primul război mondial a făcut 17 milioane de victime, iar al doilea 60 de milioane. Mai puţin decît teribila boală, care a ucis, după cele mai senine estimări, peste o sută de milioane de oameni. 

 

Cu ”noul Coronavirus” lucrurile stau mult mai bine. N-ar fi stat aşa, dacă am fi avut situaţia unei cenzuri militare, ca în primul război mondial şi mari concentrări de oameni, precum cele de pe front. Că răspîndirea virusului SarsCov-19 fără oprelişti ar fi dus la efecte poate la fel de devastatoare ca gripa spaniolă, nu cred că trebuie să ne îndoim, dacă sîntem oneşti – am văzut cît de repede a făcut ravagii în Marea Britanie, unde s-a îmbolnăvit pînă şi primul ministru, care încurajase inconştient lumea să ignore virusul; în plină pandemie, birtanicii au participat la un cros, ignorînd toate avertismentele, în vreme ce oamenii mureau pe capete în spitale din Italia şi Spania. Sau dacă cenzura din China ar fi împiedicat şi mai mult informaţiile despre virus decît a făcut-o, aşa cum a procedat cenzura militară în timpul primului război mondial, s-ar fi ajuns la o răspîndire comunitară mult mai greu de controlat, în întreaga lume. 

 

Acum ne aflăm într-un moment de acalmie. Astăzi a început oficial vara şi e ziua copilului. Ne bucurăm că am scăpat vii şi sănătoşi, îi plîngem pe cei morţi, care din fericire nu sînt aşa de mulţi, cum se prognoza în scenariile pesimiste, atunci cînd boala părea că înfrînge capacitatea de reacţie a oamenilor. Dar mobilizarea a fost exemplară. Nu atît măsurile luate de guverne, cît mai ales sentimentul omenesc al fricii de moarte a învins pandemia, pentru că ne-am închis de teama ei în case. Vom constata însă că în viitorul apropiat boala va avea efecte la fel de devastatoare ca şi gripa spaniolă, sau ca lepra, la nivelul psihicului şi al stării noastre generale de confort din trecut şi, cîtă mai e ea, din prezent. Pentru că viaţa noastră va fi lovită crunt de sărăcie.

 

Nu ne va omorî virusul, ci criza. Am aflat că Uniunea Europeană va aloca statelor membre sume importante de bani pentru restartarea economiilor, după lunile de îngheţ economic din timpul pandemiei. România e pe locul şase. Banii nu au picat din cer: au fost împrumutaţi de UE pe piaţa financiară internaţională şi într-un anume cuantum şi în forme diverse, prin introducerea în contribuţiile statelor membre, vor trebui returnaţi în viitor. E o povară care se va duce pînă pe umerii copiilor noştri.

 

Banii de la UE nu vor repara mai nimic la noi, ci se vor duce pe cheltuielile specifice pe care le face un guvern al României care intră în campanie electorală. La noi, criza a lăsat urme adînci. Cifra de afaceri a firmelor s-a redus cu 36,5 miliarde de euro – mai puţin cu jumătate de miliard e cuantumul sumei pe care o primim de la Uniunea Europeană, pentru restartarea economiei. Circa 550.000 de oameni sînt în şomaj tehnic, iar 424.389 sînt direct şomeri. Peste 260.000 de persoane au făcut cereri la bănci, pentru a le fi amînată plata ratelor, pentru că nu mai au bani să le achite. Economia e practic îngheţată: 96% din firme au înregistrat scăderi serioase ale cifrei de afaceri, 45.000 de întreprinderi mici şi mijlocii şi-au închis ori şi-au redus activitatea. E bilanţul a 75 de zile de la începerea pandemiei şi nu am deloc senzaţia că măsurile preconizate de preşedintele Klaus Iohannis (căci, în mod asumat, guvernul e el) vor putea restarta ceva. 

 

Chiar dacă am primi banii europeni toţi odată şi de la bugetul de stat ar fi infuzaţi direct în circuitul economic, fără să se şmenuiască din ei pentru cheltuieli electorale, nu s-ar putea face mare lucru, deşi suma pare consistentă. Ea ar putea doar să readucă la nivelul anterior doar cifra de afaceri înregistrată ca pierdere de către firme, dar n-ar plăti salarii şi pensii. Nu ştiu cum ar putea scoate cămaşa cei ce ne guvernează. Soluţii există, dar nu le vor aplica, pentru că şi-ar tăia craca de sub picioare şi ei nu vor face aşa ceva. Instinctul care îi face să-şi dorească păstrarea puterii este mai puternic decît raţiunea, care le-ar cere să ia măsuri necesare în vreme de criză, dar prin care ar risca să piardă această putere. 

 

Cînd marea criză economică din 1929-1933 făcea ravagii peste ocean, în Statele Unite, guvernul britanic a luat măsuri drastice, care s-ar impune acum la noi: a redus la minimum cheltuielile bugetare, dar s-au redus şi taxele şi impozitele impuse firmelor şi populaţiei. Practic, statul a intervenit în Marea Britanie atunci cît mai puţin în circuit şi astfel ”instinctul de conservare” al economiei a reuşit să asigure ieşirea din criză mai rapid, fiind asistat de stat numai pentru a fi sprijinit. E singura soluţie pentru o economie care îngheaţă. De fapt, pentru o economie care e bocnă deja. Dar nu va fi aplicată la noi, unde soluţia la toate se reduce numai la îndemnul ”spălatului pe mîini”. Care ne va ieşi pe nas şi nouă, şi celui care nu poate gîndi mai departe de atît. Peste această economie îngheţată va veni ”încălzirea globală” a alegerilor. Iar Klaus Iohannis e gata să sacrifice şi poporul român, numai să le cîştige. Şi să se spele apoi pe mîini, după ce l-a răstignit pe crucea sărăciei.  

 

Pentru noi, cu ”guvernul Iohannis”, care e gata să facă orice numai pentru putere, efectele economice ale covidului vor concura cu gripa spaniolă şi cu lepra. Ceea ce-mi doresc cel mai tare e să mă înşel, să nu am dreptate. Dar dacă această ”profeţie” a mea se va adeveri şi va veni potopul sărăciei, nicio Arcă a lui Noe n-o să ne salveze din el. Vom ajunge să spunem ”mai bine-n pandemie, decît în sărăcie”. Astfel încît şi lepra sau ciuma, pînă şi gripa spaniolă şi SarsCov-19 la un loc, ni se vor părea că au fost mai uşor de trecut, pentru că din ele măcar a scăpat cineva.