COMENTARIU Tudor Potra: Emmanuel Macron şi cizmele generalului de Gaulle

Printre preşedinţii Franţei, Emmanuel Macron are un statut atipic. Nu este doar cel mai tânăr din istoria republicană (alături de Ludovic-Napoleon Bonaparte, primul preşedinte ales după revoluţia de la 1848 şi viitorul împărat Napoleon al III-lea), ci e şi un om energic şi harnic, care a început să pună în practică reformele promise în campania electorală. Cum se întâmplă însă deseori, între ideal şi realităţile cotidiene, entuziasmul alegătorilor scade simţitor. Macron se confruntă de peste un an de zile cu criza ”vestelor galbene”, o mişcare fără precedent ca violenţă, durată, lipsă de program fezabil şi de lideri clari. Epidemia de coronavirus şi măsurile de izolare i-au alungat o vreme pe demonstranţi de pe străzi, însă cei peste 20 000 morţi înregistraţi, precum şi unele gafe şi disfuncţii la nivel guvernamental nu aveau cum să-i liniştească pe francezi. La ieşirea din izolare, ei regăsesc o economie în plină criză şi o Uniune europeană fără busolă, năpădită de reflexe naţionaliste, readuse la suprafaţă de spaima coronavirusului. Pe scurt, e de rău. Printre francezii proaspăt ieşiţi din casă, au reapărut şi vestele galbene, care tânjesc deja spre poziţia de odinioară. Care este mişcarea următoare a lui Macron şi cine l-ar putea sprijini? 

 

Preşedintele şi-a ales un aliat de seamă: generalul Charles de Gaulle, figură mitică a istoriei recente, a cărui fantomă – cu bune şi cu rele - bântuie inconştientul naţional. Macron nu e primul care apelează la de Gaulle când orizontul se întunecă. Toţi preşedinţii au făcut-o, indiferent de poziţia lor politică, deoarece figura lui de Gaulle e prea mare pentru a fi asimilată meschin stângii sau dreptei, tinereţii avântate sau înţelepciunii cărunte. De Gaulle e solar, naţional, dar şi complex, având câte o faţetă de arătat pe placul fiecărui francez. Pe care o va alege Emmanuel Macron? 

 

Preşedintele francez a iniţiat o serie de manifestări comemorative dedicate ilustrului său predecesor. Anul acesta se împlinesc 80 ani de la ”Apelul din 18 iunie”, discursul lui de Gaulle la Radio Londra în care refuza – singur, dar în numele Franţei – să accepte capitularea în faţa lui Hitler şi îşi îndemna compatrioţii să continue lupta alături de Aliaţi în colonii şi să organizeze rezistenţa în interior. Se mai împlinesc şi 50 ani de la moartea generalului. Macron a decis să profite de ocazie şi a început ieri cu o ceremonie sobră şi restrânsă (datorită condiţiilor sanitare actuale) în comuna Dizy-le-Gros, în memoria celor 60 000 soldaţi francezi căzuţi aici în 1940. Bătălia, calificată de Macron ca ”o înfrângere curajoasă”, a dus atunci la întârzierea ofensivei germane şi a permis tânărului colonel de Gaulle să intre în istorie ”din linia întâi”. Alături de nepotul generalului şi de câţiva oficiali, Macron s-a adresat urmaşilor celor căzuţi ”onorând refuzul de a se resemna şi spiritul de hotărâre şi de rezistenţă” al generalului, prin opoziţie cu ”spiritul de înfrângere” al elitei politico-militare din epocă. Nu e greu de înţeles că preşedintele vorbea de fapt politicienilor şi creatorilor de opinie de astăzi, reafirmându-şi propriul spirit de rezistenţă. 

 

După acest început relativ modest, ofensiva de comunicare a preşedintelui urmează să crească în amploare. Pentru 18 iunie, Macron plănuieşte să se deplaseze la Londra pentru a omagia apelul istoric al lui de Gaulle de la microfonul BBC, însă călătoria depinde de evoluţia situaţiei sanitare din Marea Britanie. În cazul în care nu va putea să le repete compatrioţilor săi celebrul ”Aici Londra, francezii vorbesc francezilor” (care ar suna oricum un pic deplasat imediat după Brexit), Macron se va mulţumi cu  Memorialul Rezistenţei de lângă Paris. Oricum, pare hotărât să folosească fantoma generalului, pentru a-şi remotiva concetăţenii în aceste vremuri de descurajare şi confuzie. Pentru oricine l-a urmărit atent până acum, este evident că Emmanuel Macron vrea să intre în istorie (sau măcar într-un al doilea mandat) asemenea lui de Gaulle, ca cel care a avut dreptate nu doar singur împotriva opiniei dominante, cât mai ales înaintea tuturor. În viziunea lui, francezii trebuie să creadă că se vor ridica iarăşi glorioşi şi învingători din criza - sanitară, economică, de încredere – în care se găsesc. Şi că Europa îi va aplauda. Rămâne de văzut dacă va reuşi să-i convingă. 

 

Încălţându-se cu cizmele generalului de Gaulle, Emmanuel Macron îşi asumă însă un mare risc: să descopere – de faţă cu toţi francezii! – că îi sunt mult prea mari. Ori, când te afli la cârma Franţei, aşa cum i-a reproşat lui Napoleon însuşi un contemporan, singurul lucru mai grav chiar decât o crimă este o greşeală. Iar la Paris, cele de gust sunt de neiertat.