COMENTARIU Valeriu Şuhan: Onoarea procurorului absent

Duminică, un agent de poliţie aflat în timpul serviciului a fost molestat, înjurat, jignit, violentat de către un derbedeu cu aere de smardoi. Un dobitoc cu manifestări ca atare.

Individul despre care se spune că ar avea hepatită şi HIV l-a zgâriat în mod repetat pe poliţist şi, cu greu, a fost adus la secţie.

Degeaba! Inutil! Procurorul nu s-a deranjat să-şi facă treaba. Nici măcar să-l audieze.

Dacă l-o interesa cumva pe procuror, poliţistul este internat pentru un tratament de vreo şase luni la Spitalul de Boli Infecţioase ”Matei Balş”. Diagnosticul este încă incert.

A fi procuror este o onoare cu totul deosebită. O cinste extraordinară. În aceeaşi măsură, o teribil de mare responsabilitate.

Să ai ocazia formidabilă să contribui la înfăptuirea justiţiei în ţara ta este cu totul şi cu totul ieşit din comun.

Să ai puterea de a dispune măsuri judiciare excepţionale pentru a face dreptate, pentru a elimina răul din societate, pentru a-i apăra pe concetăţenii tăi împotriva abuzurilor de orice fel, din partea oricui, trebuie să-ţi dea o senzaţie de împlinire din toate punctele de vedere.

Printre meseriile cu aură de erou, indiscutabil, se numără şi cea de procuror.

Cu o singură condiţie: să fii om! Empatic şi responsabil. Şi, bineînţeles, pregătit, tobă de carte, un simbol al supremaţiei cunoaşterii asupra ignoranţei agresive, grobianismului, nesimţirii şi pornirilor sălbatice.

Această condiţie, minimală până la urmă, comparativ cu imensitatea onorabilităţii poziţiei de procuror, nu a fost nicidecum îndeplinită de procurorul care o fi fost de serviciu duminică, la Parchetul de pe lângă Judecătoria Sectorului 2.

O imensă ruşine planează asupra sa şi a instituţiei, în general.

Atâta nesimţire profesională este de-a dreptul năucitoare. E greu de priceput cum de e posibil un asemenea fapt. De acceptat, nici nu poate fi vorba, cel puţin în opinia mea.

Sunt foarte marcat de această întâmplare nenorocită care, de fapt, demonstrează impotenţa statului român.

Sunt şi eu cetăţean al său şi mă interesează foarte tare starea lui de vigoare.

Din păcate, statul român nu se poate apăra pe sine şi pare că nu mai are nici o treabă cu cetăţenii care îl compun, darămite să-i mai apere.

Poliţistul acela, ne place sau nu, reprezenta statul român în relaţia, culmea, a acestuia din urmă, a statului adică, cu ipochimenul în cauză. În această calitate, poliţistul a fost înjurat, scuipat, jignit, lovit, terfelit, posibil infectat.

Statul, reprezentat de data asta de procuror, şi-a dovedit inexistenţa. L-a lăsat pe cel pe care pretindea că îl apără, singur. Procurorul, un ilustru nimic.

Sigur, sunt convins că există voci care spun că asta e, atunci când s-a făcut poliţist, omul ăla ştia sau trebuia să ştie, că riscurile sunt întotdeauna, la un pas distanţă. Sunt perfect de acord cu aceştia, nu am nimic de comentat, chiar aşa e.

Numai că, tot atât de adevărat este că legea însăşi, îl apără pe poliţist! Iar poliţistul ştie şi el asta. De aceea, se aşteaptă să fie apărat la rându-i şi nicidecum abandonat.

Apărarea lui trebuie asigurată de procuror. Care procuror că...nu-i ?!

Nu faceţi din poliţist carne de tun!

Ajunge că poliţia a devenit un soi de fată-n casă, bună la toate.

Mai toţi se comportă faţă de poliţist cu superioritate, de mai nimic justificată. E mai mult un complex cam tâmp, de superioritate. Dar asta e o altă poveste, tot atât de dureroasă, dar mult mai complexă.

Mai bine sau mai rău, poliţistul ne apără viaţa, avutul, e cel care se confruntă direct cu cele mai abjecte manifestări ale fiinţei numită om. Ceea ce vede el într-o carieră de 30 de ani, nu văd alţii, o sută, într-o viaţă.

Cât îl afectează ororile ale căror urmări le-a văzut, numai el ştie.

L-am criticat şi-l  voi mai critica pe poliţist, dar o fac pentru că îl iubesc şi mi-aş dori să fie cât mai bun, ca să fie cât mai respectat. Ar merita-o.

Cât despre lipsa de acţiune a procurorului, ruşine e puţin spus.