COMENTARIU Valeriu ŞUHAN: Prin jungla urbană

Ca şi pe mulţi alţii, m-au impresionat imaginile surprinse într-un autobuz cu o copilă plângând şi zbătându-se cu disperare în braţele unui bărbat.

Nimic din imaginile acelea nu lasă să se-nţeleagă că, de fapt, era o scenă de viaţă cotidiană, dramatică, dar în niciun caz tragică.

Pur şi simplu bărbatul era o cunoştinţă apropiată a familiei copilei, iar absolut întâmplător şi accidental, împreună cu copilul, au luat alt autobuz decât mama acestuia.

Totul e bine când se termină cu bine, se spune.

Aşa e, toată lumea respiră uşurată că nimic rău nu s-a întâmplat şi nimeni nu a avut de suferit.

Adevărul e că impresiile cele mai puternice le-am avut după ce imaginile au trecut şi vestea bună a ajuns şi la mine.

Am avut şi am în contiuare un gând persistent.

Nu-mi pot scoate din cap faptul că nici unul dintre cei care asistau la scena dramatică a fetiţei disperate nu au schiţat nici un gest de a reacţiona în vreun fel.

Asta, pe mine cel puţin, m-a pus serios pe gânduri.

În ce lume trăim?

Ce ne mai leagă între noi ca oameni?

Ce a mai rămas din ceea ce obişnuiam să numim omenie?

Până unde merge indiferenţa faţă de semeni?

Situaţia ca atare, trădând o pasivitate revoltătoare, poartă un mesaj trist.

Oamenii şi-au pierdut omenia, iar suferinţa altora, chiar dacă le ţipă-n urechi, nu-i mai emoţionează. Rămân prizonierii indiferenţei pe care ei înşişi şi-au construit-o.

Coeziunea comunităţii este un deziderat pierdut, iar valenţele de umanitate s-au disipat trist într-o societate amorfă.

Lume multă, oameni puţini …